Asistență Socială în Penitenciar

Înaintea secolului XVIII

- închisorile luau forma unor gropi, mine sau peşteri în care erau închişi cei care îşi aşteptau pedeapsa. Cea mai veche închisoare de acest tip se pare că a existat, potrivit lui Peters (1995), în Egiptul antic, încă din 2050 î.e.n.

- închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci, mai degrabă, un moment de tranziţie spre modalităţi de pedepsire descrise de Foucault (1975) ca suplicii.

- Cele mai populare pedepse erau acelea care presupuneau un adevărat ritual de executare ce avea ca ţintă corpul uman. În oraşe ca Londra, Sevilia sau Paris, procesiunea începea cu o paradă a condamnatului pe străzi şi anunţarea faptelor. Un moment important era cel al adunării în piaţa publică unde justiţia se înfăptuia în văzul tuturor şi mulţimea prezentă primea o lecţie de morală. Închisoarea reprezenta, deci, o staţie de aşteptare a procesului sau a execuţiei, nicidecum pedeapsa propriu-zisă.

În Bucureşti

• un loc preferat pentru execuţii era Târgul Moşilor:

„pentru a avea un efect mai mare la public, execuţia era precedată de „datul prin târg”, cu hotărârea de condamnare atârnată de gât, dezbrăcat până la brâu, cu mâinile legate, tras de un arnăut, iar altul îl lovea pe condamnat, de mai multe ori, pe spate, la fiecare răspântie de drumuri. Exista obiceiul ca acel dus la spânzurătoare să strige cu voce tare „iertaţi-mă fraţilor!”, iar cei cu care se întâlnea îi răspundeau „să fii iertat!”…” (Olteanu, 2002, pg.37).

Finalitatea

• Finalul pedepsei putea apoi varia pe un continuum, de la simpla admonestare publică, biciuire sau răstignire a condamnatului pe un stâlp până la mutilarea ori uciderea graduală sau instantanee a nefericitului.

După sec. XVIII

• S-a înregistrat un declin al pedepselor corporale administrate în public şi o creştere a pedepselor care, aşa cum observa Foucault (1997), muta accentul din sfera publică spre cea privată.

• Ţinta pedepsei nu mai constituia trupul, ci „gândirea, voinţa şi înclinaţiile individului”.

• În această perioadă, deportarea devine cea mai atrăgătoare pedeapsă în ţările vest-europene. Destinaţiile obişnuite erau noile colonii, America şi Australia, care aveau nevoie de forţă de muncă ieftină.

• Se nasc şi primele case de corecţie pentru infractorii mărunţi, vagabonzi şi prostituate care urmăreau o reformare a infractorilor prin desfăşurarea de munci utile.

Iluminismul

• Iluminismul cu toţi reprezentanţii săi de seamă a făcut primii paşi de desprindere a pedepselor de corpul uman. Ideile sale umaniste au condus la o reformă radicală a sistemului de pedepse.

• Cesare Beccaria (1764) a fost unul dintre cei care au insistat asupra înlocuirii pedepsei capitale, care are un efect deconstructiv, cu pedepse predictibile şi proporţionale cu gravitatea faptei.

• În 1778, Jeremy Bentham propunea un sistem de închisoare inedit – panopticum – care facilita supravegherea permanentă a deţinuţilor, dintr-un turn central, fără ca supraveghetorii să poată fi văzuţi de către captivi.

• În aceeaşi perioadă au fost inovate regulamente şi reguli de executare a pedepsei cu închisoarea. Regula tăcerii şi izolatorul de pedeapsă sunt câteva exemple de acest fel.

Panopticum

Alte influenţe

• Mişcarea drepturilor omului, ce a culminat cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (ONU, 1948), a dus la o accentuare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acest context, ameninţarea cu pierderea libertăţii a început să fie privită ca un factor important în prevenirea infracţionalităţii.

• Revoluţia industrială a stimulat fără îndoială folosirea la muncă a celor care se făceau vinovaţi de comiterea unor infracţiuni. A apărut astfel conceptul de muncă penală, iar România este bine familiarizată cu aplicaţiile acestuia în locuri precum Canalul Dunăre - Marea Neagră.

Anacronismul închisorii

• Între timp, omenirea a călcat pe lună, reţeaua de Internet a intrat în viaţa milioanelor de locuitori ai Pământului, însă pedeapsa închisoarii a rămas în principiu aceeaşi, ceea ce l-a făcut pe Foucault (1997) să califice închisorile drept „vestigii ale trecutului”.

• Lundstrom (1992) citează pe un membru al personalului unei închisori din Suedia care încapsulează foarte exact şi sintetic anacronismul acestei instituţii:

„... Cinci sute de ani în urmă închideam oamenii aşa cum o facem şi astăzi. Progresul nu a înaintat atât de repede în penitenciare ca în alte domenii. Dar nici nu am investit în închisori aşa cum am investit în alte sectoare ...” p.76

Vezi Istodor, p. 340 – cazul Tîrtan

Naşterea închisorilor în Romănia

• După cucerirea romană, în Dacia Felix s-a aplicat dreptul roman şi în ceea ce priveşte sistemul pedepselor.

• Principalele pedepse aplicate în acea vreme erau pedeapsa cu moartea şi trimiterea la cariere de piatră sau în ocne ca „damnati ad metala” (Ciuceanu, 2001, p. 9).

Obiceiul pământului

• Până în secolul XVIII nu s-a putut vorbi despre o legislaţie a pedepselor în Principatele Române, ci despre un obicei al pământului.

• Cei care greşeau sau se răzvrăteau împotriva domniei erau fie executaţi, fie închişi pe termen nelimitat în mănăstiri sau schituri. Astfel de mănătiri „populare” ca loc de executare a „osândelor” erau schitul Cernica, Snagov, Pantelimon, Secu etc. (Ciuceanu, 2001).

• Hoţii de vite sau hoţii mărunţi puteau fi judecaţi chiar de înalţi ierarhi sau egumeni ai mănăstirilor.