Asistența Socială pentru Vârsta a Treia

Introducere

Obiectiv: familiarizarea cu problematica vârstei a treia, cu principiile şi cadrele legislative ale protecţiei şi asistenţei sociale în România.

Cuvinte cheie: Consiliul economic şi social al ONU pentru cercetarea populaţiei, Funaţia Ana Aslan, Legea asistenţei sociale, îngrijirile la domiciliu, încredinţarea, îngrijirea temporară sau permanentă în cămine, îngrijiri în centre de zi, apartamente protejate, locuinţe sociale.

Cursanţii vor şti: ce probleme ridică îmbătrânirea populaţiei, care sunt principiile care guvernează asistarea persoanelor de vârsta a treia, ce servicii pot fi furnizate persoanelor vârstnice în România.

Protecţia persoanelor vârstnice, a drepturilor şi libertăţilor acestora, a făcut obiectul preocupărilor diverselor organisme şi comisii ale Naţiunilor Unite încă din 1948 când, celei de-a treia Sesiuni a Adunării Generale O.N.U i-a fost propus un proiect de declaraţie privind persoanele vârstnice. Problematica persoanelor vârstnice s-a aflat pe ordinea de zi a comisiilor O.N.U. pentru probleme sociale şi pentru drepturile omului şi în paralel, la studierea acesteia s-au asociat Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii precum şi alte instituţii specializate, în vederea realizării unui raport complex care să conţină principiile directoare ale politicilor sociale naţionale şi ale acţiunilor internaţionale.

În 1973, Organizaţia Naţiunilor Unite stipula că o securitate socială adecvată este de cea mai mare importanţă pentru persoanele vârstnice şi că protecţia persoanelor vârstnice este un element important al oricărui sistem general de securitate socială (R. Demetrescu, 1994). Consiliul Economic al O.N.U. a recomandat guvernelor să asigure persoanelor în vârstă alocaţii de securitate socială suficiente, să creeze un minim suficient de instituţii pentru furnizarea îngrijirilor medicale pentru aceste persoane, să vegheze, prin toate mijloacele, ca persoanele incluse în programele de protecţie socială să poată participa, pe măsura capacităţii lor, la activităţi care să le poată aduce satisfacţii morale.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrăgea atenţia statelor membre, asupra necesităţii de a elabora politici şi programe pe termen scurt şi lung pentru persoanele în vârstă. Totodată, le recomanda, ca atunci când elaborează politicile şi programele naţionale, să ţină cont de principiile internaţionale adoptate, astfel încât:

să pună la punct, potrivit nevoilor şi în conformitate cu priorităţile lor naţionale, programe pentru bunăstarea, sănătatea şi protecţia persoanelor vârstnice, inclusiv măsuri de natură să le asigure la maximum independenţa economică şi socială;

să elaboreze progresiv măsuri de securitate socială pentru a le asigura un venit suficient;

să întărească contribuţia persoanelor în vârstă la dezvoltarea economică şi socială;

să descurajeze atitudinile, politicile şi măsurile discriminatorii fondate în mod exclusiv pe vârstă, care se practică în materie de angajare;

să favorizeze prin toate mijloacele consolidarea familiei;

să încurajeze încheierea de acorduri bi- şi multilaterale de cooperare în materie de securitate socială în favoarea persoanelor vârstnice.

Adunarea Mondială Consacrată Persoanelor Vârstnice (Viena, 1982) a lansat un program internaţional de acţiune, care să asigure persoanelor în vârstă securitatea economică şi socială şi să le creeze posibilitatea de a contribui la dezvoltarea economică şi socială din propria ţară. Adunarea a apreciat că numărul persoanelor vârstnice va creşte în mod spectaculos în următorii 20 de ani, şi că aceste persoane constituie o resursă umană preţioasă, atât în domeniul economic şi social cât şi în ceea ce priveşte transmiterea patrimoniului cultural (R. Demetrescu,1994).

Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Consiliul Economic şi Social, a creat organisme speciale pentru cercetarea îmbătrânirii populaţiei, a iniţiat acţiuni directe de sprijinire a persoanelor aparţinând vârstei a treia. Au fost create, de exemplu, patru Comisii Regionale O.N.U. pentru studierea problemelor economico-sociale legate de îmbătrânire şi anume: pentru Asia şi Pacific, pentru America Latina şi Insulele Caraibe, pentru Africa, pentru Europa Occidentală. Pactul internaţional adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 2200 din 16 decembrie 1996, menţionează că, pentru prima dată, este posibil să se privească înainte, la probabil 20 ani de pensie şi la libertatea de a face, în aceşti ani, acele lucruri care nu au fost posibile de-a lungul perioadei active a vieţii (R. Demetrescu, 1994).

Asistenţa socială a vârstnicilor are tocmai rolul de a sprijini instituirea acestui nou model al bătrâneţii. Desigur, numai respectarea unor principii congruente cu cele referitoare la drepturile omului, în general, precum şi respectarea standardelor de calitate, pot conferi viabilitate proiectelor de asistenţă socială.

O primă caracteristică a ajutorului acordat persoanelor vârstnice trebuie să fie aceea de a fi ferm fundamentat într-un context interdisciplinar. Izolarea eforturilor de asistare a vârstnicilor, pe specialităţi, nu ar putea acoperi vasta lor problematică. Mai mult chiar, nu numai că vârstnicii şi problemele lor nu trebuie să se transforme într-un câmp de dispută între profesionişti aparţinând diferitelor domenii, ci eforturilor conjugate ale acestora trebuie să li se adauge şi sprijinul voluntar al neprofesioniştilor.