Asistență socială și sociologie

Sociologia şi asistenţa socială

Dacă le urmărim trecutul, constatăm - fără a generaliza nepermis de mult, dincolo de spaţii sociale concrete şi perioade istorice distincte pe care le cunoaştem - că aceste două domenii ale cunoaşterii şi acţiunii apar în prima parte a secolului al XIX-lea, sub formă empirică. Treptat, sociologia s-a instituţionalizat ca disciplină academică, iar asistenţa socială s-a diferenţiat pe subdomenii definindu-şi intervenţia specifică pe teren. O disciplină de cunoaştere se profesionalizează cînd devine referinţă pentru practică, pentru activitatea desfăşurată de către un ansamblu de oameni care exercită profesia, cînd această disciplină le conferă identitate şi face posibilă constituirea lor într-o comunitate („comunitatea sociologilor”, „comunitatea asistenţilor sociali”). Calea profesionalizării este lungă, anevoioasă şi trece prin practicile cotidiene empirice, prin instituţionalizarea unor organisme, a unor servicii, prin formarea iniţială şi continuă a celor care lucrează în domeniu. Reconstituirea unui traseu al „profesionalizării” acestor două domenii de cunoaştere-intervenţie ar fi o intreprindere dificilă, fiindcă ele s-au şi diferenţiat mult de-a lungul anilor.

La noi în ţară, de pildă, crearea asistenţei sociale se leagă de preocuparea mai sistematizată (după formarea statului naţional unitar român - 1918) de a combate şi de a preveni mizeria, sărăcia, boala, de a educa muncitorimea (şi ţărănimea, prin echipele gustiene). Crearea şcolii de formare a asistenţilor sociali („Principesa Ileana”) a însemnat o conştientizare a nevoii de a lega practica de ştiinţa socialului. Primele diplome în domeniu au fost date însă tîrziu, în perioada interbelică, obţinerea lor presupunînd parcurgerea unor programe din care nu lipsea sociologia.

Nici sociologia nu a avut un parcurs fără obstacole. Ea s-a instituţionalizat, şi la noi, tîrziu, reuşind să intre în universitate în 1897, unde a înţeles să se desprindă de aspectele cotidiene ale organizării şi funcţionării socialului (de aceea unii din interiorul, dar îndeosebi din exteriorul ei, au ajuns să o considere legată de filosofare, să o considere necesară, dar nu şi suficientă pentru acţiunea socială).

Asistentul social învaţă sociologie fiindcă este interesat de caracteristicile socioculturale ale sărăciei, de modurile de viaţă ale celor vulnerabili, de obişnuinţele, de rutinele cotidiene, de practicile indivizilor concreţi, ca să poată interveni eficient. Cine vrea să devină un bun asistent social trebuie să cunoască „anatomia şi fiziologia corpului social”, „morfologia” acestuia, dar şi contextele, situaţiile, rutinele cotidiene şi, mai ales, multitudinea categoriilor de membri ai socialului cu comportamente asemănătoare dar şi diferite, pentru a afla soluţii, remedii adaptate, adecvate. Aşadar, cei care se formează în acest domeniu trebuie să dobîndească - obligatoriu şi inextricabil legate - cunoştinţe şi abilităţi tehnice, sociale şi manageriale. Mai exact: cunoştinţe teoretice şi tehnice, savoir-faire-uri necesare dobîndirii calificării şi competenţelor de pătrundere facilă şi cu succes în sistemele de relaţii sociale, în interacţiuni, ştiinţa şi arta de a lucra cu beneficiarii, cu clienţii, de a identifica, înţelege şi explica nevoi, probleme, de a afla soluţii.

Sociologii şi asistenţii sociali au de construit şi de dezvoltat cadrul instituţional, mediul profesional în care să-şi desfăşoare activitatea după principii, norme, reguli. Este lungă calea pînă cînd ei ajung să facă expertiză recunoscută de către membrii breslei şi către cei dinafară (populaţia şi beneficiarii direcţi). Pe această cale, pentru ambele discipline este neavenită ruptura între cunoaştere şi acţiune. Ambele trebuie să aducă răspunsuri la probleme sociale, să inter-vină eficient. Nici asistentul social şi nici sociologul nu pot rămîne „consilierii prinţului”, nu pot fugi de „lume”, nu se pot refugia în „turnuri de fildeş”. Dacă ar trebui să rămînă „pure”, învăţarea sociologiei şi a asistenţei sociale lor nu ar merita o oră de osteneală .