Calitatea Vieții Copiilor

Copilul reprezintă o resursă esenţială a oricărei societăţi, pentru simplul fapt că asigură perpetuarea societăţii înseşi. Deşi în mod tradiţional copilul reprezintă o valoare centrală, iar familia românească a investit şi investeşte în copii, perioada comunistă, dar şi perioada tranziţiei au generat probleme sociale complexe legate de copil şi de protecţia lui. Un anumit segment din copiii României s-au confruntat şi se confruntă cu probleme dintre cele mai serioase: sărăcie severă, sănătate precară, abandon şcolar, delicvenţă, infestarea cu virusul HIV/SIDA, consumul de droguri etc. În acest context, protecţia copilului şi respectarea drepturilor sale au devenit unul din punctele-cheie în preocupările structurilor guvernamentale, ale unor instituţii specializate şi O.N.G.-uri, dar, din păcate, şi în monitorizarea ţării noastre de către organismele internaţionale; de asemenea este şi una din condiţiile de îndeplinit în vederea integrării în structurile europene.

1. Natalitatea

Politica pronatalistă din perioada socialistă a avut efecte mai mult pe termen scurt şi asupra anumitor categorii de populaţie. Dacă în anul următor emiterii decretului prin care se interzicea avortul (prin decretul nr. 770/1966 acesta era permis doar pentru femeile în vârstă de peste 45 de ani, pentru cele care aveau deja 4 copii sau mai mulţi şi pentru cele ale căror vieţi ar fi fost puse în pericol de către sarcină) numărul de nou-născuţi practic s-a dublat (rata natalităţii ajungând de la 14,3‰ în 1966 la 27,4‰ în 1967), în timp măsura nu a fost la fel de eficientă, familia găsind mijloace subversive de rezistenţă, astfel încât în 1989 natalitatea ajunsese aproape de cea iniţială - 16‰. Pe de altă parte, măsura a avut implicaţii diferite pentru diferite categorii de populaţie. Dacă natalitatea a crescut, deşi nu semnificativ, în cazul clasei de mijloc, în schimb segmentul sărac, lipsit de resurse economice, sociale şi culturale, a abandonat orice încercare de a controla activ dimensiunile familiei şi a intrat într-un proces de dezorganizare socială şi personală. Ceea ce reprezenta obiectivul politicii socialiste, anume stimularea creşterii numărului de copii în familie, va reprezenta până la urmă cea mai nefericită consecinţă a politicii respective. Familiile numeroase au devenit, din ţinta deliberată a politicii, o problemă socială ale cărei implicaţii sunt vizibile şi astăzi. În acest context a apărut şi o ,,sciziune valorică în cultura natalităţii”. Întrucât statul nu acoperea decât în mică măsură nevoile suplimentare ale familiei cu copii, numărul de copii dintr-o familie a devenit un factor esenţial al inegalităţii de şanse. Pe acest fond, s-a cristalizat o cultură a natalităţii restrânse la nivelul majorităţii populaţiei, a cărei cerinţă centrală este reglarea numărului de copii în raport cu posibilităţile familiei de a le oferi sprijinul necesar reuşitei în viaţă.

Pe lângă toate aceste eşecuri, politica promovată în scopul creşterii natalităţii a condus şi la creşterea semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii materne. Reglarea naşterilor s-a realizat mai ales prin avorturi ilegale, în condiţii precare din punct de vedere sanitar, ceea ce a condus la creşterea alarmantă a ratei mortalităţii materne, ajungând în 1989 să fie de 10 ori mai mare decât în orice altă ţară europeană. De asemenea, proporţia copiilor nedoriţi a crescut semnificativ, fapt care a generat supraaglomerarea copiilor aflaţi în instituţii (aceasta constituie o problemă socială gravă şi în prezent).

După 1989, liberalizarea avortului şi, într-o mai mică măsură, introducerea metodelor de contracepţie moderne au condus la diminuarea mortalităţii materne. În 2000 rata mortalităţii materne era de 32,6‰, (de peste cinci ori mai mică faţă de 1989, însă rămâne în continuare una destul de ridicată). Dacă în 1990 s-au înregistrat 980.000 de avorturi (peste 3 avorturi la un născut viu), rata menţinându-se foarte ridicată şi ulterior, astăzi cifrele oficiale înregistrează 254.855 avorturi (un avort pentru fiecare nou-născut, fără a include avorturile din afara sistemului sanitar de stat).

Dacă în 1989 indicatorul conjunctural al fertilităţii indica o valoare de 2,20 copii pe femeie, în prezent a ajuns să reprezinte aproximativ jumătate – 1,30 copii pe femeie. Pe plan mondial, indicele se situa la nivelul a 2,9 copii pe femeie, dar la nivelul Europei era de doar 1,4. Există ţări cu o fertilitate mai scăzută ca a României, în special cele estice, centrale şi sudice: Rusia, Estonia, Letonia, Cehia, Slovenia, Bulgaria, Grecia, Italia, Spania, altele cu o fertilitate apropiată de a noastră: Austria, Ungaria, Germania, Belarus, Ucraina, şi altele cu o fertilitate mai mare, apropiindu-se de 2 copii/femeie: Albania, Malta, Islanda, Irlanda, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Anglia, Franţa, Polonia.

În România, rata natalităţii se află într-o continuă scădere, ajungând în 2000 să reprezinte numai două treimi din valoarea iniţială. Pe de altă parte, reducerea numărului de copii pe gospodărie s-a făcut atât prin înmulţirea gospodăriilor fără copii, cât şi prin scăderea gospodăriilor cu doi şi mai mulţi copii. Gospodăriile fără copii în întreţinere au crescut simţitor, de la aproximativ 35% la 45%, în timp ce gospodăriile cu doi copii s-au redus aproape la jumătate – de la aproximativ 30% la 18%, iar cele cu trei şi mai mulţi copii cu o treime – de la 11% la 8%. În acelaşi timp, gospodăriile cu un copil în întreţinere au înregistrat o creştere uşoară de la 24,3% la 28,3%.