Comunități sociale

Comunitate si organizatie

1. Dezvoltari conceptuale

Comunitati si organizatii. In incercarile lor de redefinire a comunitatii, Hillery (1968) si Gottschalk (1975) introduc anumite precizari utile in demersul nostru. Incercind sa faca diferenta intre comunitati (sau “organizatii comunitare” la Hillery) si organizatii formale, acestia definesc organizatia formala prin orientarea ei primara catre un scop specific si definitoriu, in timp ce comunitatea are o orientare primara mai difuza in raport cu scopul. Complementar, organizatia defineste roluri specifice membrilor sai, acestia raportindu-se unul la celalalt in aceasta calitate de reprezentanti ai unor roluri, in timp ce in cazul comunitatii aceasta specializare a rolurilor este mult mai redusa iar membrii acesteia se raporteaza unul la celalalt intr-o arie mult mai larga de privinte. Din acest punct de vedere, o intreprindere, o armata, o scoala, un partid sau o asociatie profesionala sunt toate organizatii formale. Dimpotriva, o familie, un grup etnic sau o vecinatate sunt comunitati.

Retele si aparate: „Aparatele sunt ansambluri de actori sociali organizati in mod specific pentru scopuri de reglementare (regulation) externa a publicurilor.’ Caracteristica primara pe care o retine o astfel de definitie este aceea de a avea un public, adica un ansamblu de indivizi care intretin un raport de exterioritate cu organizatia, fara a-i fi complet straini. (…) Acest mod de functionare poate fi caracterizat spunind ca aparatele sunt heteroreglementate, sau heteronome in insasi principiul lor. Ele sunt intemeiate pe acest dualism, aceasta ruptura dintre ei si cei care sunt insasi ratiunea lor de a exista: publicul lor. Dimpotriva, retelele pur si simplu nu au public. Ele se refera la procese de reglementare care se adreseaza unui ansamblu de membri. De aceea se poate spune ca modul de functionare al unei retele este autoreglementarea. (…) Aceasta lipsa a rupturii producator-utilizator caracterizeaza retelele si este inerenta modelului comunitar.” (Godbout, 2000).

2. Dimensiunea schimbului

Dat fiind ca nici o colectivitate de Noi, oricît de mica si izolata ar fi ea, nu este niciodata integral închisa si autarhica, ci întretine totdeauna si un minim de relatii si cu altii, cu Ei, nici o colectivitate nu poate fi abordata si înteleasa facînd abstractie de aceste schimburi care o definesc si o modifica.

Relatii de schimb: orice schimb (în sensul larg de circulatie de bunuri si semne) presupune o relatie de un gen sau altul între participantii la schimb. Principalele tipuri de relatii de schimb:

3. Dinamica schimburilor: Comunitatea si organizatia ca procese

Procese de închidere si deschidere a schimburilor: Daca privim aceste forme de schimb din punctul de vedere al partenerilor angajati în schimb si al relatiilor lor reciproce, s-ar parea ca acestea se desfasoara între o extrema centrata pe un grup restrîns de participanti, care pastreaza circulatia de bunuri si semne doar pentru ei, si extrema opusa, în care circulatia se face, într-un sens sau altul, între parteneri mai mult sau mai putin diferiti si distanti. Am putea vorbi de o extrema a „închiderii” si una a „deschiderii” schimburilor. Dar ar fi o greseala sa consideram aceste extreme drept „forme” sociale de schimb, adica „unitati sociale” închise, respectiv deschise. Orice colectivitate, oricît de mica sau de mare cunoaste, în moduri si grade diferite, ambele orientari, este închisa în unele privinte si deschisa în altele – si aceasta pentru simplul motiv ca orice colectivitate se defineste si functioneaza în si prin relatiile sale de schimb cu un minim de alte colectivitati. Ar fi deci mai corect sa vorbim despre procese de închidere si deschidere. Este ceea ce sugereaza si Max Weber din perspectiva sa particulara asupra relatiilor economice: „Comunitatile umane sunt totdeauna, în masuri diferite, deschise si închise catre exterior si catre interior” (Weber 1922).

Comunitatea si organizatia ca procese: Putem spune astfel ca exista totdeauna, în orice societate si la orice nivel, doua orientari ale schimbului (doua „curente” de circulatie a bunurilor si semnelor), complementare dar distincte: o orientare spre sine, spre propriul grup, de închidere în jurul unui Noi, si o orientare spre ceilalti, din afara grupului perceput de apartenenta, de deschidere spre Ei (un „public”). Metodologic, putem sa consideram apoi ca atunci si unde constatam o orientare dominanta a închiderii putem vorbi “ca si cum” ar exista o comunitate sau forme de comunitarizare, iar acolo unde acest lucru se întîmpla cu orientarea spre deschidere sa vorbim “ca si cum” ar exista o organizatie sau forme organizationale. Sub o forma sau alta, dinamica închidere-deschidere va trebuie sa existe pretutindeni si permanent.