Cunoștințe Fundamentale și de Specialitate pentru Examenul de Licență

I. TEORII SI METODE IN ASISTENTA SOCIALA

SOCIETATEA CA SISTEM

I. Introducere

1.1. Societatea ca sistem

Practica asistenţei sociale moderne este coordonată de achiziţiile teoretico-metodologice şi aplicative din cadrul unor discipline academice ca sociologia, antropologia şi psihologia socială. Influenţa lor asupra acţiunii asistenţiale poate fi observată pe trei paliere: cunoaşterea societăţii ca atare; înţelegerea impactului socialului asupra indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor; utilizarea cunoştinţelor psiho-sociologice în construcţia relaţiei asistentului social cu clientul.

Sociologia şi antropologia ne fac să înţelegem ansamblul valorilor şi normelor ce caracterizează o comunitate şi să determinăm, în funcţie de acestea, normalitatea şi devianţa. Teoriile şi metodele cercetării sociologice ne ajută să decontăm factorii socializatori care au contribuit la o anumită structurare a identităţii şi comportamentelor individuale sau de grup. Deoarece profesia de asistent social este prin excelenţă una a comunicării nemijlocite şi a construcţiei relaţiei de ajutorare, recursul la psihologia socială devine necesară. Spre deosebire de „confortul” intelectual şi prestigiul academic de care se bucură sociologul sau psihologul, asistentul social trăieşte disconfortul unui relativism teoretic şi metodologic.

În ansamblul cunoştinţelor care fundamentează intervenţia socială specializată, cele mai numeroase provin din domeniul sociologiei generale şi al sociologiilor de ramură.

Din multitudinea caracterelor sau determinaţiilor naturii umane (ca esenţă a fiinţei) cele la care filosofii, antropologii şi sociologii fac referirile cele mai constante şi mai consistente sunt raţionalitatea şi sociabilitatea.

Incontestabil, omul trăieşte în comunitate cu semenii săi. Motivul vieţii în comunitate se structurează în jurul a două ipoteze principale:

a) prin natura sa, omul este o fiinţă socială; nefiind autosuficient, omul posedă un „instinct social” care conduce la cooperarea (fie ea şi conflictuală) cu ceilalţi indivizi ai speciei sale.

b) cealaltă ipoteză pleacă de la premisa că nu există înclinaţie naturală pentru viaţa socială; societatea este produsul unui acord (contract) intervenit între oamenii care, iniţial, au fost egali şi liberi (nelegaţi de nici o normă socială); imposibilitatea de a-şi conserva viaţa şi proprietatea în absenţa regulilor de comportament şi a unei autorităţi care să arbitreze conflictele şi să garanteze protejarea dreptului fiecăruia i-a determinat pe oameni să renunţe la libertatea lor absolută din starea naturală şi să creeze societatea civilă.

Cele două explicaţii ale stării de socialitate se bazează, în primul caz, pe o motivaţie instinctuală, iar în al doilea caz pe una raţională (societatea ca produs al raţiunii, al calcului).

1.2. Definirea societăţii: societatea este un tip particular de colectivitate umană, care datorită nivelului său de completitudine, oferă membrilor ei posibilitatea de a-şi satisface trebuinţele individuale şi colective. Societatea globală poate fi văzută fie ca un vast fenomen social total (la scară mondială şi/sau naţională), fie ca un ansamblu concret şi singular de persoane şi grupuri umane, în cadrul căruia sunt exercitate toate categoriile de activităţi.

În cadrul analizei societăţii ca sistem identificăm următoarele elemente:

a) structurile economice, care au funcţii vizând producţia şi circulaţia bunurilor de consum, a serviciilor şi a forţei de muncă;

b) structurile politice - definesc obiectivele colective şi acţionează pentru îndeplinirea lor.

c) structurile normative – ansamblul de instituţii, de norme, reguli juridice, clase sociale şi grupuri care au drept funcţie stabilirea şi menţinerea solidarităţilor pe care o societate le poate pretinde între membrii ei.

d) structurile de socializare (familia, şcoala, biserica, partidele politice, mass-media) transmit membrilor unei comunităţi o anumită cultură şi anumite valori morale, politice, culturale.

Mijloacele prin care acţionează subsistemele sunt următoarele:

- banul ca mijloc de reglare a circulaţiei bunurilor, mijloc de presiune şi „disciplinare” de obţinere a ataşamentului faţă de sistemul social.

- puterea este instrumentul subsistemului politic care obligă membrii unei societăţi să acţioneze pentru îndeplinirea obiectivelor comunitare, iar statul ca putere politică instituţionalizată deţine monopolul utilizării forţei legitime, a coerciţiei.

- influenţa ca mijloc al subsistemului normativ, de integrare în scopul de a obţine adeziunea cetăţenilor.

- angajamentele generalizate faţă de valorile şi normele unei societăţi date constau în mecanisme ideologice care justifică ordinea socială, modul de viaţă şi obişnuinţele comportamentale, făcând din ele singurele valori acceptabile.

Funcţionarea societăţii, în viziune sistemistă, presupune adoptarea structurilor şi funcţiilor subsistemelor componente, astfel încât să se păstreze un echilibru dinamic între acestea, precum şi între subsisteme şi ansamblul social. Când echilibrul este tulburat din cauza absenţei sau a insuficienţei ajustărilor structural – funcţionale corpul social va cunoaşte fenomene de criză; în astfel de contexte, va fi necesară intervenţia asistentului social.

Mai exact asistenţa socială operează în contexte sistemice (întrucât clienţii ei sunt „prinşi” în ţesătura socială), fiind ea însăşi , ca activitate, parte a sistemului.

1.3. Acţiunea socială

Asistentul social intervine în multiple situaţii de criză sau de disfuncţie socială. Marile probleme sociale sunt cauzate fie de către factorii naturali incontrolabili, fie de către factorul uman. În primul caz exemplificăm prin teritoriu afectat de secetă, de cutremure, inundaţii, incendii, în al doilea caz prin războaie,blocade economice, deteriorarea mediului natural. În ambele situaţii avem de a face cu o înlănţuire de evenimente. Evenimentele marcate de intenţionalitate, de scop uman, poartă numele de acţiune. Nu toate actele umane sunt caracterizate de o intenţionalitate clară deoarece unele comportamente ale omului au încărcătură dominant biologică. De aceea, pentru a determina caracterul social al unei acţiuni, utilizăm trei criterii:

a) în acţiunea socială, persoanele implicate ţin seama de prezenţa, de existenţa sau de comportamentul altor persoane întrucât acţiunea socială se prezintă în primul rând ca o influenţă reciprocă între actorii sociali;

b) acţiunea actorului trebuie să aibă valoare de semn, de simbol pentru ceilalţi oameni;

c) acţiunea socială presupune înţelegerea reciprocă a aşteptărilor actorilor sociali şi orientarea comportamentului potrivit respectivelor aşteptări.

Aceste trei criterii fundamentează definirea subiectivă a acţiunii sociale, care după Max Weber se caracterizează prin comunicarea semnificaţiilor subiective: „Acţiunea (umană) este socială în măsura în care, prin faptul semnificaţiei subiective pe care, individul sau indivizii care acţionează i-o ataşează, ţine seama de comportamentul altora şi este afectată de acesta în cursul ei.”

Pentru Emile Durkheim, acţiunea (sau faptul social) se caracteriza prin exterioritate şi prin capacitatea coercitivă, două criterii obiective. În lucrarea sa Regulile metodei sociologice, el considera că faptele sociale sunt „maniere de a acţiona, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului, şi care sunt dotate cu o putere de constrângere în virtutea căruia ele i se impun.”

Caracterizarea faptului social avea la bază distincţia dintre conştiinţa colectivă şi conştiinţa individuală. Prima reprezintă un ansamblu de moduri de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, stabilit (construit) în decursul istoriei unei societăţi, şi care constituie moştenirea ei culturală şi de civilizaţie. Conştiinţa colectivă este anterioară individului, i se impune şi dăinuie după dispariţia acestuia. Caracterul coerciţiei al conştiinţei sociale semnifică faptul că, pentru a putea trăi într-o societate dată, individul trebuie să-şi însuşească şi să practice manierele ei de a gândi, de a simţi şi de a acţiona.

În consecinţa celor prezentate, acţiunea socială este orice manieră de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, a cărei orientare este structurată potrivit unor modele colective, împărtăşite deci de către membrii unei colectivităţi umane.