Deontologia Profesiei de Asistent Social

CURS 1, DEONTOLOGIA PROFESIEI DE ASISTENT SOCIAL

Istoricul asistenţei sociale

Comunităţile umane au avut întotdeauna în rândul lor indivizi care din diferite

motive, fie ele de natură socială sau medicală , s-au aflat în imposibilitatea de a-şi satisface

trebuinţele prin mijloace proprii. Societăţile au încercat în maniere diferite să vină în

sprijinul acestor indivizi însă apariţia unei profesii centrate pe “tratarea maladiilor

sociale”s-a produs la începutul secolului XX.

Ajutorul acordat semenilor s-a materializat mai în toate timpurilor în două tipuri de acţiuni:

mila bogaţilor faţă de săraci şi întrajutorarea membrilor unei comunităţi.

Comunităţile locale din toate timpurile aveaua propriile forme de întrajutorare: oamenii

lucrau împreună pentru a construi case, acţionau în comun pentru a înfrunta primejdiile şi

intemperiile, contribuiau atunci când se întemeia o familie etc. Au existat mereu în decursul timpului

forme de ajutorare organizate de persoanele înstărite, biserici, asociaţii filantropice iar actele de

caritate în favoarea săracilor dintr-o comunitate erau de obicei condiţionate de meritele acestora

statul implicându-se de cele mai multe ori în mod represiv.

În primele secole ale erei noastre, în imperiul roman aflat sub influenţa creştinismului au luat

fiinţă câteva instituţii de asistenţă socială pentru copiii orfani, case de adăpost pentru fete tinere şi

aziluri pentru văduve, instituţii care se bucurau de suportul material şi spiritual al bisericii prin

episcopi, educatori religioşi şi duhovnici (Mănoiu, F., EpureanuV., 1996).

În Evul mediu timpuriu, sprijinul acordat de biserică celor săraci s-a întemeiat pe o

concepţie “pozitivă” privind sărăcia: să te naşti sărac reprezenta o şansă pentru dobândirea vieţii

veşnice, totodată sărăcia dădea prilej bogaţilor să-şi dovedească milostenia. În planul relaţiilor

sociale şi politice, această concepţie ducea la justificarea ordinii sociale existente şi la absolvirea

statului de orice responsabilitatea faţă de săracă (Neamţu G., Bocancea. C., p., 55). Singurele

raporturi "contractuale existau între seniori şi şerbi, în sensul că cei dintâi trebuiau să se

îngrijească de condiţiile de viaţă ale celor din urmă, în special în anii în care nu se obţineau

recolte bune. Astfel seniorii aveau deopotriva un prilej de practicare a milei creştine şi o măsură

de apărare a propriilor interese economise (pentru că a nu lăsa şerbii să moară de foame echivala

cu protejarea forţei de muncă de pe domeniul feudal).

Odată cu destrămarea sistemului feudal(începând cu secolul XV) şi cu apariţia

raporturilor de muncă specifice capitalismului-raporuri între patron şi salariat- se observă o

creştere a mobilităţii forţei de muncă şi aapariţia unei noi categorii de săraci respective cei din

mediul rural care în lipsa pământului pornesc către oraş în căutarea unui loc de muncă. Ocrotirea

acestora rămâne în grija bisericii pe lângă care funcţionează instituţii de ocrotire. Creşterea

numărului populaţiei sărace din oraşe a reprezentat o ameninţare pentru clasa politică a acelei

vremi astfel încât de la o abordare pozitivă, din partea statului, asupra sărăciei percepţia se

modifică iar sărăcia nu mai este o virtute ci dimpotrivă ca un rezultat al leneviei şi care trebuie

reprimată. În secolele XIV-XVII asistenţa socială revine Bisericii statul având o politică

represivă-legislaţia specifică era menită să reducă mobilitatea socială, să pedepsească

vagabondajul şi cerşetoria.

Din punctul de vedere istoric, asistenţa socială, ca formă de ocrotire asigurată prin

legislaţia de stat, a apărut în Anglia, în perioada reginei Elisabeta, având ca reper Legea

săracilor Elisabeth Poor Low adoptată de parlamentul englez în anul l601. Astfel au

fost legiferate câteva teme majore ale asistenţei sociale(Boorn} 199, p. 74 75).

• S-a iniţiat forma de ajutor public, fundamentat pe sistemul de taxe

colectate de stat.

• Oraşele şi comunităţile aveau obligaţia să finanţeze şi să administreze pe

plan local ajutorul pentru cetăţenii lor.

• Ajutorul se acorda săracilor în mod diferenţiat, în funcţie de

merit, sub formă de ajutor nemijlocit pentru săracii merituoşi şi cei incapabili

de muncă datorită bătrâneţii sau unui handicap şi copiilor care încă nu pot

munci, iar cei consideraţi apţi de muncă dar leneşi erau obligaţi să muncească.

• Oamenii erau obligaţi să-şi ajute rudele în cât mai mare masură.

• Copiii săracilor erau indrumaţi spre meşteri care le asigurau îngrijirea şi

formarea profesională.