Dezvoltarea socială - note de curs

Conceptul de dezvoltare socială

Conceptul de dezvoltare socială.

Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei ţări/regiuni/comunităţi/instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, stabilită ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acţiuni conjugate.

Conceptul de dezvoltare socială, astfel definit, include două componente structurale:

a) o stare-obiectiv de realizat de către o comunitate (un actor social);

b) un set de acţiuni desfăşurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv: strategii, planuri, programe.

Pentru a avea de-a face cu un proces de dezvoltare socială, existenţa unui obiectiv nu este suficientă. Sunt situaţii în care un obiectiv nu se află în centrul unui proces de dezvoltare socială:

- obiectivul, deşi dezirabil, nu este considerat ca fiind ceva care poate/trebuie să fie realizat printr-o acţiune socială. Există „idealuri", „năzuinţe", dar cum ar putea acţiona actorul social pentru realizarea acestora? Este dezirabil, dar într-o manieră pasivă;

- este realizabil printr-o acţiune punctuală (o lovitură de stat) sau prin introducerea unui sistem/unor instituţii/legi. Societăţile au creat un complex instituţional care soluţionează unele obiective: armata, poliţia, sistemul sanitar sau educaţional. Instituţiile, odată constituite, chiar dacă în momente de criză se pot modifica/perfecţiona, nu reprezintă un proces de dezvoltare socială;

- schimbarea socială se realizează printr-un proces continuu de perfecţionare, „din aproape în aproape", nepfanificat printr-o strategie. Societatea s-a transformat continuu printr-un proces „spontan", soluţionând „pas cu pas" problemele punctuale nou-apărute ; acumularea acestor schimbări produce alte schimbări, neplanifîcate. Un astfel de proces spontan neplanificat nu reprezintă o dezvoltare socială aşa cum aceasta este definită aici. Este deci necesar să facem o distincţie între un proces spontan de dezvoltare socială şi un proces planificat, controlat de dezvoltare.

Paradigma dezvoltării sociale

Intârzierea cristalizării paradigmei dezvoltării sociale a fost expresia modului în care schimbarea socială de până în prezent era caracterizată mai mult de sintagma schimbare prin crize decât de dezvoltare socială proiectată şi planificată. In ultimul timp s-a conturat insă tot mai pregnant o insatisfacţie faţă de procesul natural de ieşire „spontană" din crize, cu performante modeste şi costuri ridicate. în acest context, apare un proces nou de cristalizare a capacităţilor de formulare a unor strategii de ieşire proiectată şi planificată din criză şi de construire a sistemelor de acţiune colectivă de promovare a unor astfel de strategii.

Programe de dezvoltare socială s-au dezvoltat la toate nivelurile: internaţional, naţional, regional, local, sectorial.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu s-a manifestat în ţările plasate la vârful evoluţiei - în ţările cele mai dezvoltate, aflate într-un proces neproblematic de perfecţionare, sau în comunităţile prospere ci în cele confruntate cu situaţii de criză ale dezvoltării.

Societăţile capitaliste occidentale au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat. Centrarea pe soluţionarea problemelor curente asigură o creştere pro¬gresivă neproblematică. în ţările dezvoltate, soluţionarea problemelor individuale şi colective se realizează nu la nivelul comunităţii, ci la cel al relaţiei dintre individ şi economia globală/stat. Bunăstarea individului este asigurată prin efortul economic individual în cadrul economiei de piaţă care oferă „contra cost" bunurile şi serviciile necesare individului. Complementar, „statul bunăstării" oferă suportul necesar indi¬vizilor care nu se pot integra în sistemul economic, prin serviciile sociale fundamentale (învăţământ, sănătate, asistenţă socială). Se poate spune că în ţările capitaliste occiden¬tale dezvoltarea se realizează, în primul rând, prin atomizarea agentului economic şi efortul acestuia.

Şi în aceste societăţi a apărut preocuparea pentru dezvoltarea comunitară, dar referitor nu la comunităţile „normale", angrenate eficient în sistemul economiei globale de piaţă, ci, ca excepţie, la comunităţile marginale din punct de vedere economic, aflate într-o criză cronică de subdezvoltare. în societăţile dezvoltate există zone „canceroase", incapabile să se integreze eficient în mecanismele economiei de piaţă care să le antreneze în procesul global de creştere economică. Criza persistentă a acestor comunităţi este cauzată frecvent de procesul de restructurare a economiei de piaţă (restrângerea dramatică a extracţiei minereurilor, siderurgiei, zonele uni-industriale intrate în criză), dar şi de incapacitatea economiei de piaţă de a antrena într-un proces de prosperitate anumite comunităţi sărace, izolate geografic sau social-cultural.

în ultimul timp se înregistrează şi iniţiative de complementare a deficitelor sau a eşecurilor serviciilor publice. Un exemplu este apariţia unor asociaţii de vecinătate pentru a suplimenta asigurarea securităţii. Aceste sisteme au un avantaj: reduc costurile sociale prin mobilizarea resurselor locale neplătite. Un alt exemplu este angrenarea în lucrări de interes public a beneficiarilor de ajutor social (venitul minim garantat) cu scopul principal de a compensa limitele resurselor bugetare.

Iniţial, problematica dezvoltării sociale a apărut în ţările caracterizate de un decalaj de dezvoltare. Aceste ţări - exemplul României la sfârşitul secolului al XlX-lea/începutuI secolului XX sau al multor ţări din America de Sud - nu sunt într-un proces „natural" de dezvoltare, dar, aflate la „marginea" Occidentului, au resurse şi forţe interne capabile să proiecteze un proces de micşorare a decalajului. în cazul decalajului, programele de dezvoltare au apărut din interior, liderii inî°1rnim|i si politici căutând să formuleze strategii şi să organizeze acţiuni colective pentru realizarea lor. în acea perioadă, în România au dominat preocupări consistente de identificare a strategiilor de lichidare a decalajului de dezvoltare. Este exemplul de excepţie al reformei promovate de Şcoala sociologică de la Bucureşti (vezi capitolul 2)

O cu totul altă situaţie este cea a ţărilor subdezvoltate cronic - „lumea a treia" -, lipsite de oportunităţi şi de resurse interne de angajare într-un proces de dezvoltare.

Preocupările de dezvoltare internaţională au apărut imediat după al doilea război mondial, în contextul decolonializării şi al ajutorului internaţional pentru dezvoltarea noilor ţări. O discuţie critică amplă legată de natura acestui ajutor se regăseşte adesea sub denumirea de „neocolonialism" (Cooke, apud Forsyth, 2005). Tema dezvoltării sociale a pornit, în acest context, de la îngrijorarea ţărilor dezvoltate faţă de subdezvoltarea cronică a ţărilor foste colonii. Aici, subdezvoltarea cronic persistentă este cauzată şi de lipsa forţelor interne suficient de organizate pentru a elabora şi a promova strategii/programe de dezvoltare. în acest caz, ţările dezvolte au încercat să imagineze programe de dezvoltare socială pe care să le ofere ţărilor cronic subdezvoltate şi să asiste implementarea acestor programe. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional sunt instituţii internaţionale constituite şi patronate de cele mai prospere ţări occidentale, care au avut de la început ca obiectiv susţinerea ţărilor în criză de subdezvoltare. Motivarea cea mai probabilă este temerea faţă de tensiunile internaţionale în creştere generate de polarizarea social-economică a lumii.

în anii '60, „teoria modernizării" a devenit o componentă-cheie a paradigmei dezvoltării sociale. în anii '70 însă, din cauza faptului că majoritatea ţărilor nou-eliberate nu au reuşit să intre într-un proces de dezvoltare prin modernizare, teoria modernizării a ajuns să fie aspru criticată, mai ales în „teoria dependenţei". Immanuel Wallerstein a lansat, pe această linie, „teoria sistemului mondial" (The Modern World-System): centrul (ţările capitaliste bogate), periferia şi semiperiferia. Teoriile marxiste au avut o influenţă enormă asupra sociologiei dezvoltării, mai ales asupra analizei statului colonial şi postcolonial (vezi capitolul 3 şi Robbins, apud Forsyth, 2005).

La sfârşitul secolului al XlX-lea şi în secolul XX, mişcarea comunistă a formulat un program cu totul diferit de dezvoltare socială naţională, implementat prin revoluţiile comuniste şi de către Uniunea Sovietică după câştigarea celui de-al doilea război mondial. Strategia comunistă a promovat o transformare planificată a societăţii capitaliste într-o societate socialistă. Este, fără doar şi poate, experimentul de dezvoltare socială proiectată şi planificată de o amploare fără precedent.

Criza societăţilor comuniste prezintă un alt caz: reîntoarcerea de la o societate comunistă la o societate capitalistă („tranziţia"). Şi procesul „de tranziţie" este un proces de dezvoltare, proiectat şi implementat într-o măsură dominantă de către Occident şi de instituţiile internaţionale care reprezintă punctul de vedere al acestuia. China este un exemplu distinct de ieşire din criza societăţii comuniste „prin programe şi forţe proprii".