Diagnoza și Soluționarea Problemelor Sociale

Studiul şi explicarea problemelor sociale şi a cauzelor acestora reprezintă preocuparea de baza pentru cei mai mulţi sociologi din ziua de astăzi. Sociologii (dar şi asistenţii sociali) joacă un rol central în identificarea unor situaţii sau condiţii particulare ca fiind probleme sociale şi in formularea de politici şi programe publice pentru remedierea/ ameliorarea acestora. Explicarea problemelor sociale şi dezvoltarea de programe/ acţiuni/ politici de combatere a acestora au caracterizat sociologia încă de la fundamentarea ei ca disciplină de sine stătătoare in secolul XIX in Europa, şi la începutul secolului XX în SUA.

Nu toţi sociologii sunt de acord asupra modalităţii de definire a unei probleme ca fiind socială, şi, de asemenea, nu toţi sociologii studiază şi explică problemele sociale de o manieră comună, uniformă. Sociologii folosesc in analizele lor asupra problemelor sociale cadre teoretice şi metodologice extrem de variate, denumite paradigme în cadrul cărora ei dezvoltă diferite teorii explicative. O paradigmă constă în credinţele, valorile asumpţiile şi tehnicile comun împărtăşite de membrii unei comunităţi profesionale. O paradigmă este deci un ghid, sau o hartă pe care membrii unei discipline/ profesii o urmează în alegerea subiectelor de studiu, în deciderea căror metode vor fi utilizate pentru studierea lor, în dezvoltarea de teorii pentru a explica ceea ce au descoperit (empiric), şi în a decide cum vor fi utilizate faptele relevate de cercetările lor.

Dicţionarul de sociologie (C. Zamfir, 1993:420) defineşte termenul „paradigmă” drept

„1. Un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida cercetarea între-un anume domeniu specificat.

2. Totalitatea realizărilor dintr-un domeniu disciplinar, larg acceptate de comunitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul problemelor de cercetare şi a soluţiilor explorate.”

Deoarece sociologia este o ştiinţă care utilizează mai multe paradigme (Ritzer, 1980) ea constă dintr-un sistem de cunoştinţe comun împărtăşite de către sociologi, şi de asemenea într-un număr de paradigme concurente (de exemplu paradigma funcţionalistă, marxistă, feministă, etc.)

În cadrul unei paradigme pot fi dezvoltate mai multe teorii sociologice, care pot avea un grad mai mare sau mai mic de convergenţă. După cum arată Doob (1995:6) o teorie sociologică reprezintă o combinaţie de observaţii, deducţii şi intuiţii care oferă o explicare sistematică a vieţii sociale. În timp ce oamenii în mod general dezvoltă teorii informale asupra comportamentului social, se aşteaptă ca sociologii să desfăşoare cercetări pentru a determina dacă sau nu teoriile lor oferă explicaţii efective/ funcţionale asupra comportamentului social şi să realizeze schimbări în cadrul acestor teorii atunci când rezultatele empirice solicită acest lucru. Analizele sociologice pot fi divizate în două mari categorii – realizate la un nivel macro sau la un nivel micro.

Analizele la nivel macro examinează structurile şi activităţile de dimensiuni mari care există în cadrul societăţilor sau chiar dintre o societate şi o alta. De exemplu, sociologii pot examina cum economia americană/ europeană influenţează sistemul educaţional, sau cum instituţiile politice influenţează creşterea şi dezvoltarea sistemului legislativ. Aceste sunt aspecte care implică analiza unor structuri uriaşe care se regăsesc în întreaga societate americană/ europeană şi care implică milioane de oameni. În contrast, Analizele la nivel micro examinează structura şi activităţile grupurilor mici. Există o relaţie directă între cele două nivele: activităţile de la nivel macro influenţează indivizii şi grupurile mici în viaţa de zi cu zi a acestora, şi ceea ce oamenii din aceste grupuri fac poate afecta substanţa şi funcţionarea structurilor de la nivelul macro.

Natura multi-paradigmatică a sociologiei ne ajută să înţelegem de ce sociologii nu cad întotdeauna de acord în explicarea uneia şi aceleiaşi probleme sociale, sau chiar asupra a ce putem considera ca fiind o problemă socială, care sunt cauzele care stau la baza problemelor sociale particulare, şi cum o problemă trebuie studiată şi rezolvată. Această constatare nu este însă de natură a ne determina să considerăm că acţiunea/ încercarea sociologiei de a explica problemele sociale este caracterizată de un relativism total. Mai degrabă, ceea ce trebuie să recunoaştem este faptul că sociologia - precum şi alte discipline în acest caz – nu este complet ne-influenţată de sistemul de valori. Sociologia este un produs social; corpul de cunoştinţe care o compun a fost conturat de circumstanţe şi în condiţii sociale, economice şi politice specifice în care trăiesc sociologii.

În acelaşi timp, de asemenea, trebuie să facem distincţie între fapte (sociale) şi valori. Faptele sunt verificabile în mod empiric: le putem măsura sau observa chiar dacă nu toate faptele sunt detectabile la un moment dat. Valorile, în contrast, reprezintă evaluări, sau judecăţi subiective. Ele în mod cert au locul lor în sociologie în sensul că aproape întotdeauna suntem influenţaţi de propriul sistem de valori în luarea deciziilor asupra a ceea ce considerăm a fi cel mai interesant, important sau de dorit a fi studiat, şi cum ar trebui studiat. Mai mult decât atât, noi nu putem impune valorile noastre asupra datelor pe care le obţinem. Dacă rezultatele cercetării noastre nu sunt în concordanţă cu valorile noastre fundamentale, trebuie totuşi să le raportăm aşa cum ele au rezultat. Noi nu putem schimba faptele (datele empirice obţinute) pentru a le aduce în consonanţă cu propriile noastre valori. Pe scurt, sociologii şi sociologia au atât o dimensiune obiectivă cât şi una subiectivă. În timp ce sistemul nostru de valori – şi paradigmele pe care ne sprijinim – ghidează munca noastră de cercetare, putem afirma că există o dimensiune obiectivă a problemelor sociale: oamenii în mod cert sunt afectaţi negativ şi suferă în anumite condiţii particulare.

În ce fel diferă abordarea sociologică asupra problemelor sociale de abordările altor discipline? Unul dintre cei mai influenţi sociologi ai secolului XX, C. Wright Mills , a argumentat că o înţelegere completă a problemelor sociale şi a remediilor eficiente ale acestora solicită ca fiecare individ – nu doar sociologii – să dezvolte ceea ce el a denumit imaginaţia sociologică. Imaginaţia sociologică, scria el, face ca posesorii ei să înţeleagă experienţele şi dificultăţile individuale într-un context istoric şi structural. Oamenii tind să gândească – şi sunt încurajaţi de către politicieni, mass-media şi alţi creatori de opinie – că dificultăţile pe care ei le experimentează sunt de natură individuală, probleme private (necazuri individuale/ personale). Unele dintre acestea pot fi probleme personale, individuale, dar imaginaţia sociologică ne permite să conectăm „necazurile personale” (private troubles) cu „problemele publice” (public issues). Mills a folosit exemple precum şomajul, războiul, divorţul şi viaţa urbană. Punctul de vedere pe care la formulat Mills releva faptul că deşi adesea experimentăm probleme in cadrul situaţiilor individuale de viaţă, ele au in mod frecvent cauze sociale structurale care le fac iremediabile prin angajarea de soluţii individuale. Imaginaţia sociologică, prin capacitatea ei de a ne ajuta sa stabilim legăturile intre nivelul personal (micro) şi cel politic/ public (macro), ne abilitează să putem găsi atât cauzele cât şi soluţiile problemelor sociale în structura socială.

În anii 1980 emergenţa curentelor politice conservatoare şi neo-conservatoare a condus la o reducere drastică a fondurilor destinate programelor sociale (îndeosebi în ţări precum SUA şi Marea Britanie) şi la o explozie in ceea ce priveşte popularitatea individualismului. Probleme precum sărăcia, rasismul, sexismul, violenţa şi poluarea mediului sunt in mod tipic văzute ca fiind produse de “oamenii răi” (“bad” people). In consecinţă, soluţiile invocate se referă la resocializarea sau sancţionarea acestor indivizi. Unii autori precum Allan G. Johnson, aduc un argument extrem de puternic împotriva reducţionismului psihologic în înţelegerea problemelor sociale si subliniază că atâta timp cât noi facem apel la o abordare de tip individualist a vieţii sociale, ar trebui să nu fim surprinşi că “nimic nu merge” atunci când încercăm să rezolvăm problemele sociale. În acest sens el insistă să punem “socialul” înapoi în ceea ce definim “probleme sociale”.

Sociologul, indiferent de paradigma dominantă în care activează şi teoria pe care o îmbrăţişează, trebuie în primul rând să fie un critic social şi un activist social. În timp ce una dintre sarcinile primare ale sociologului este aceea de a evalua în mod critic – pe baza datelor empirice, verificabile – situaţii economice şi sociale particulare precum şi cine este avantajat sau dezavantajat de către acestea, o sarcină cel puţin la fel de importantă este aceea de a sugera/ oferi modalităţi de eliminare a situaţiilor nedrepte, dezavantajante şi de a acţiona în vederea punerii în practică a acestor soluţii. Aşa cum argumentează Curran & Renzetti (1994:4), „aceasta reprezintă viziunea umanistă a imaginaţiei sociologice”.