Introducere în Filozofia Moralei

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA ETICII

1.1. Precizări terminologice

Etimologic termenul etică provine din grecescul ethos, care originar era polisemantic. Dintre multiplele sale semnificaţii cele mai importante pentru domeniul care ne interesează sunt obicei sau datină şi obişnuinţă.

Termenul morală provine din latinescul mos – mores, care originar însemna tot obicei sau datină şi obişnuinţă.

Deci la origine cei doi termeni – unul grecesc şi altul latinesc – aveau aproximativ aceleaşi semnificaţii. Pe parcursul evoluţiei lor etimologice, semnificaţiile acestor termeni s-au disociat, specializat şi fixat, astfel încât astăzi prin morală înţelegem un fenomen real, care ţine de viaţa practico-spirituală a indivizilor şi a comunităţilor umane, iar etica desemnează teoria sau ştiinţa care studiază acest fenomen real, acest „obiect”. Putem specula în jurul acestei distincţii, constatând că de la greci, popor înzestrat cu geniul teoriei – fapt atestat atât de ştiinţa cât şi de filosofia pe care ei le-au creat – am moştenit un termen care desemnează teoria moralităţii (etica), în timp ce de la romani, care au fost un popor cu un remarcabil simţ practic – dovedit de realizările lor din administraţie, organizarea militară, drept etc. – am moştenit un termen ce desemnează un fenomen real, ce ţine de ordinea praxisului.

Aceste precizări terminologice impun deci distincţia dintre teorie (etica) şi obiectul ei (morala), dar la nivelul cunoaşterii comune, exprimate prin intermediul limbajului cotidian, cei doi termeni sunt consideraţi de cele mai multe ori sinonimi. Astfel, despre o conduită umană se spune atât că este morală, cât şi că este etică. Am putea interpreta acest transfer semantic operat la nivelul cunoaşterii comune de la etic la moral – adică întrebuinţarea lui etic pentru moral – în sensul necesităţii existenţei unui acord între planul reflecţiei (etice) – oricât de spontană şi de nesistematică ar fi ea – şi planul manifestării concrete sau al comportamentului real (moral), adică a acordului dintre „vorbă” şi „faptă”.

Vom începe examinarea problematicii eticii pornind de la înţelesul cotidian al termenului morală, urmând ca, pe măsura aprofundării acestui domeniu, semnificaţiile sale să se diversifice şi să se nuanţeze. Dintr-o astfel de perspectivă propunem următoarea definiţie prealabilă a obiectului de studiu al eticii: morala este un fenomen real, individual şi colectiv, care include atât normele (principiile) ce reglementează relaţiile interumane şi tipurile umane de activităţi, cât şi toate manifestările subiective şi obiective realizate în diferite contexte, grade şi modalităţi pe baza acestor norme, manifestări care sunt supuse aprecierii colective şi individuale.

1.2. Actualitatea eticii

Disciplină filosofică tradiţională, inaugurată sistematic în cultura occidentală de meditaţia lui Socrate asupra condiţiei umane şi a raporturilor dintre individ şi semenii săi în cadrul comunităţii din care face parte, etica a fost o permanenţă a meditaţiei filosofilor şi oamenilor de cultură din toate epocile, fiind propuse o multitudine de teorii şi puncte de vedere asupra conduitei umane, care au purtat, de fiecare dată, coloratura culturilor şi a epocilor ale căror expresii au fost. Constatăm însă că îndeosebi în ultimele decenii interesul pentru această disciplină n-a încetat să crească, fapt atestat atât de numărul mare de lucrări de etică apărute, cât şi de trecerea ei în prim-planul dezbaterilor academice şi publice sau de introducerea ei ca disciplină de studiu la tot mai multe niveluri, forme şi specializări ale sistemelor de învăţământ. Cele mai importante cauze ale creşterii interesului pentru problematica eticii sunt:

a. Cauze sociologice

Ultimul secol se caracterizează printr-o accelerare fără precedent a ritmurilor dezvoltării sociale, care determină mutaţii profunde în toate domeniile de activitate. Progresele tehnologice spectaculoase au antrenat modificări considerabile ale stilurilor de viaţă şi ale relaţiilor interumane. Explozia mass media, telefonia mobilă şi internetul au făcut ca informaţia să se transmită aproape instantaneu la scară planetară, perfecţionarea mijloacelor de transport permite deplasarea rapidă în orice colţ al lumii, nivelul de trai şi de instrucţie a populaţiei au crescut necontenit. Pe de o parte, se înregistrează un proces de integrare la nivel global, prin difuziunea amplă şi uneori prin impunerea agresivă a sistemului de valori occidental la scară planetară. Acest fapt a determinat creşterea interdependenţelor dintre diferitele state şi regiuni ale lumii, pe fondul procesului mai amplu de universalizare a istoriei. O criză financiară, un atac terorist sau o catastrofă naturală dintr-o anumită zonă sunt resimţite nemijlocit în aproape orice alt colţ al lumii. Pe de altă parte, se accentuează izolarea unor întregi zone ale lumii pe temeiuri economice, religioase, culturale, ideologice sau politice. Subdezvoltarea economică, mortalitatea infantilă şi foametea cronică, conflictele religioase sau etnice etc. fac încă ravagii în zone întinse, terorismul a devenit o ameninţare globală, regimurile politice totalitare subjugă milioane de oameni şi ameninţă pacea unor întregi regiuni. Resursele naturale, îndeosebi cele energetice, se împuţinează vertiginos, poluarea pare scăpată de sub control, subţierea stratului de ozon ca urmare industrializării iraţionale determină grave perturbaţii climaterice etc. În ultimele decenii se vorbeşte tot mai insistent despre o iminentă „ciocnire a civilizaţiilor”, iar o serie de evoluţii recente par să confirme, cel puţin în parte, astfel de scenarii apocaliptice. Chiar la nivelul Occidentului întregi categorii şi grupuri sociale sunt marginalizate sau se automarginalizează din considerente etnice, religioase, culturale sau ideologice. Singurătatea indivizilor în marile aglomerări urbane este tot mai mare, bolile psihice sunt în expansiune, oamenii se consideră tot mai nefericiţi etc.

Toate aceste mutaţii se reflectă, evident, şi în plan etic. Dacă în toate epocile anterioare fenomenele de continuitate la nivel etic erau predominante, iar schimbările erau lente şi aproape imperceptibile, începând din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea aspectele de discontinuitate, adesea chiar de ruptură, în plan etic au devenit tot mai pregnante. Sistemele tradiţionale de valori sunt supuse unei eroziuni rapide, se înregistrează prefaceri continue ale mentalităţilor şi atitudinilor, deruta axiologică şi criza de idealuri sunt mai pronunţate ca oricând, îndeosebi la nivelul noilor generaţii.

Evident, etica nu poate soluţiona nemijlocit niciuna dintre aceste probleme, dar ea poate face ceva ce condiţionează decisiv soluţionarea tuturor: regândirea statutului condiţiei umane în aceste noi circumstanţe social-politice, economice şi spirituale, identificarea valorilor morale ce pot orienta evoluţia indivizilor şi a comunităţilor umane, precum şi elaborarea normelor prin intermediul cărora aceste valori pot fi atinse. Datorită acestui fapt, creşterea în ultimele decenii a interesului pentru problematica eticii se datorează, cel puţin în parte şi indirect, şi unora dintre cauzele sociologice enumerate mai sus. Lumea se schimbă atât de rapid şi de profund, încât oamenii nu mai ştiu cum să trăiască, să se comporte şi să comunice în ea.