Introducere în Sociologie

Capitolul 1

Obiectul şi problematica sociologiei

1. De la conştiinţa comună la cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului

1.1. Virtuţile cunoaşterii comune

Este un fapt de ordinul evidenţei că pentru marea majoritate a oamenilor cele mai multe întrebări şi răspunsuri sunt în legătură cu realitatea socioumană. Lucru firesc, întrucât probleme de acest fel sunt cele care intersectează direct şi acut traiectoria de viaţă a fiecărui om. Subiecte precum dragostea sau prietenia, înţelegerea în familie, creşterea şi educarea copiilor, alegerea şi practicarea profesiei, succesul în viaţă, comportamentele deviante, situaţia persoanelor de vârsta a III-a, politica partidelor, problemele legate de războaie şi altele sunt frecvent discutate în toate mediile sociale şi segmentele populaţionale. Oamenii trăiesc, muncesc şi se realizează în şi prin contextul şi problematica vieţii sociale. Indivizii umani posedă deci, mai mult sau mai puţin cristalizată, o concepţie cu privire la diversele aspecte şi fenomene ale socioumanului, au explicaţii şi formulează predicţii în legătură cu ele.

Să ne gândim de pildă că avem două loturi de părinţi: unul cu copii cu performanţe şcolare ridicate iar celălalt cu performanţe şcolare scăzute.

Printr-un mic sondaj, ori printr-o discuţie individuală sau de grup pe tema acestei diferenţe, vom constatat cum membrii celor două loturi numesc factori de succes sau insucces, fac referiri – cu predilecţie prin raţionamente de tipul „dacă... atunci” - la evoluţia copiilor şi propun soluţii. Părerile pot fi, desigur, mai mult sau mai puţin consensuale (în interiorul loturilor şi interloturi) iar, în anumite cazuri, cauzele invocate pot fi doar motive justificative. În situaţia de faţă, ce comportă raportări cu mare încărcătură afectivă, ne putem aştepta, aşa cum anumite studii experimentale au şi demonstrat (Harvey, Smith, 1977) ca părinţii să invoce cu mai mare pondere factori exogeni familiei şi personalităţii copilului atunci când e vorba de insuccese şi să aducă în faţă meritele personale ale copilului şi familiei pentru succese. În general însă vom obţine răspunsuri realiste, pentru că aceste răspunsuri se referă la un domeniu apropiat, accesibil şi deci cunoscut celor interesaţi.

Prin experienţa de zi cu zi ajungem ca, până la un punct, fiecare dintre noi să fie un expert în problemele ridicate de spaţiul de muncă şi de viaţă nemijlocit. Funcţionează ceea ce se numeşte cunoaşterea la nivelul conştiinţei comune, al bunului simţ, adică sistemul de reprezentări, cunoştinţe, explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică şi după metode ştiinţifice, ci pe baza activităţii şi contextelor obişnuite (muncă, familie, organizaţii politice şi obşteşti, cercuri de prieteni etc.) Imaginile şi interpretările noastre despre fenomenele şi instituţiile sociale la nivelul mentalităţii cotidiene sunt rezultanta unor mecanisme psiho-sociologice şi socio-culturale foarte complexe. Pe termen lung, are loc o permanentă confruntare şi ajustare a reprezentărilor şi schemelor explicative în funcţie de datele realului. Numeroase cercetări de sociologie şi psihologie au dovedit cât de rafinate sunt strategiile cognitive ale individului obişnuit: îmbinând observaţia proprie cu observaţii ale semenilor săi obţinute prin „interviuri” şi discuţii informale, el generalizează, formulează ipoteze, atribuie cauze, operează cu metode statistice inferenţiale destul de sofisticate, omoloage calculatoarelor (Kelly, 1976). Faţă de cele ştiinţifice, aceste strategii sunt spontane neelaborate, incomplete, dar ele au multe puncte comune cu primele. În câmpul lor de competenţă psihosocială indivizii obişnuiţi se comportă astfel – după o expresie deja consacrată în psihologia socială şi sociologie - ca „mici oameni de ştiinţă”.

Cunoaşterea comună în perimetrul socioumanului nu trebuie, aşadar, subapreciată. Ea este suportul cognitiv fundamental pentru comportamentul majorităţii indivizilor. Istoria şi practica curentă ne arată cum oamenii organizează şi conduc instituţii şi activităţi, întemeiază familii, provoacă războaie şi rezolvă conflicte etc. Fără a fi studiat tratate de sociologie sau psihologie.

Totodată, cunoaşterea comună nu trebuie tratată ca ceva omogen sau chiar amorf şi difuz, ci puternic diferenţiată, pe un continuum ce porneşte de la constatări simple, clişee şi prejudecăţi, până la observaţii şi raţionamente de mare profunzime, explicaţii şi interpretări subtile. În funcţie de inteligenţă, nivel de cultură, de multitudinea şi varietatea experienţelor socioculturale, indivizii nespecializaţi propriuzis în cunoaşterea socio-umanului au grade diferite de aprehensiune a lui. Cazuri elocvente în acest sens sunt scriitori, dar nu numai: un inginer cu o bogată experienţă şi o largă deschidere culturală poate fi, de pildă, un adevărat analist-expert al grupurilor muncitoreşti din secţia sau întreprinderea în care lucrează.

Diferenţa dintre nivelul cunoaşterii comune şi cel al cunoaşterii ştiinţifice ăn elaborarea de „teorii” este mai degrabă de limbaj. În psihosociologia afinităţilor, spre exemplu, s-au formulat două „teorii” cu privire la mecanismele legării de prietenii (dragoste): a) atracţie prin asemănări; b) atracţie prin complementaritate. Bunul simţ a condensat aceste explicaţii prin expresii de genul: a)”cine se aseamănă se adună”; b)”contrariile se atrag”.

Considerăm prin urmare necesară sublinierea adevărului că în domeniul socioumanului distanţa dintre cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mult mai mică decât în alte zone ale cunoaşterii (în special a naturii). A porni de la această realistă premisă înseamnă câştiguri însemnate atât din punct de vedere teoretico-metodologic cât şi al eficienţei sociale şi credibilităţii disciplinelor socioumane.

1.2. Limitele şi erorile bunului simţ; necesitatea demersului ştiinţific

Recunoaşterea virtuţilor ce le are cunoaşterea pe baza bunului simţ şi a afaptului că pe linia ideilor generale a teoriilor ea nu se situează mult sub valoarea celei ştiinţifice, trebuie completată cu evidenţierea neajunsurilor, riscurilor şi erorilor pe care acest tip de cunoaştere le comportă:

1) În descrierea, explicarea şi interpretarea structurilor şi fenomenelor sociale, la nivelul conştiinţei comune intervine în măsură considerabilă subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi valorile unei persoane sau ale unui grup social, ceea ce poate deforma percepţia corectă a realităţii. Pentru anumite date ale realului social imaginile elaborate pot fi adecvate, dar în lipsa unui control prin metode ştiinţifice nu ştim când sunt de acest gen şi când sunt false percepţii. Diferenţa dintre percepţiile unuia şi aceluiaşi fenomen de la individ la individ şi/sau de la grup la grup este posibil de dovedit experimental Dacă vom înregistra, de exemplu, părerile privitoare la cauzele tensiunilor în familie, aceste păreri pot diferi semnificativ la soţi (bărbaţi) faţă de soţii (femei).

2) Chiar dacă reprezentările şi percepţiile obţinute la nivelul simţului comun ar fi corecte şi pertinente, ele sunt întotdeauna particulare, rezultat al unui context specific. Or, o eroare frecventă a simţului comun constă în tendinţa de a generaliza şi a absolutiza constatările pe marginea unei situaţii specifice la fenomenul ca atare; transformăm, fără să ne dăm seama, caracteristicile unui fragment (sau fragmente) ale realităţii sociale imediate în caracteristici universale. La o discuţie, bunăoară, despre constituirea şi consolidarea familiilor, cineva poate pretinde că ştie esenţialul despre acest subiect pe baza propriei sale experienţe, a prietenilor şi cunoscuţilor apropiaţi, omiţând sau neglijând faptul că aceste experienţe sunt limitate. Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul socio-umanului înseamnă cercetări sistematice, în care e cuprinsă (de multe ori prin intermediul unui eşantion) întreaga populaţie la care ea se referă.