Legislație și protecție socială

CAPITOLUL l

CONSIDERAŢII GENERALE. CONCEPTE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ

Primele forme de asistenţă socială în România au fost organizate de către Biserică. Aceasta a acţionat pentru acordarea de sprijin moral şi material celor aflaţi în impas, respectiv copiilor orfani, bolnavilor cu deficienţe fizice şi psihice, săracilor şi altor categorii de persoane care au necesitat ajutor.

Instituţii de asistenţă socială se organizează încă din jurul anului 300, pe timpul lui Constantin cel Mare, iar documentele din acea vreme menţionează existenţa brefotrofiilor (leagăne pentru copiii abandonaţi), partenocomiilor (case pentru fecioare), ghirocomiilor (aziluri pentru femeile văduve) şi orfanotrofiilor (orfelinate pentru tineri). In timpul domniei împăratului roman Constantin cel Mare, cu sprijinul Bisericii, s-a mai construit un spital pentru săraci, un azil pentru bătrâni, un asezamant de asistenţă pentru văduve. Aceste instituţii erau îndrumate de episcopi care conduceau toate treburile bisericeşti din eparhii.

In afară de episcopi, dreptul de a numi administrator la orfelinate sau la alte instituţii de asistenţă socială îl mai aveau ctitorii acestora. Administratorii se preocupau de întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor, de aprovizionare, de îngrijirea asistaţilor, de gestionarea donaţiilor şi aveau obligaţia de a raporta periodic Bisericii asupra modului de desfăşurare a activităţii în instituţiile de asistenta socială. Odată cu începuturile creştinismului, asistenţa socială ia forma unor acţiuni caracter religios. Până în secolul al XVI-lea majoritatea acţiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de deficienţi se făceau în cadrul mănăstirilor. De asemenea, pe lângă unele mănăstiri au început să se organizeze „bolniţe" aziluri pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi în general pentru bătrânii săraci şi cerşetori. In secolul al XVI-lea se înfiinţează instituţii de asistenţă socială denumite “calicii”. Astfel de aşezăminte înfiinţează domnitorul Negru Vodă la Bucureşti, sub dealul Mitropoliei. Asistaţii primeau ajutoare de la domnitor, din încasările vamale, din taxele de divorţ şi din „cutia milei".

De asemenea, „Fundaţia Pantelimon", înfiinţată de Grigore Ghica, construieşte spitalul cu acelaşi nume, pe lângă care din anul 1880 funcţionează un orfelinat pentru copiii săraci, prima instituţie din ţară cu acest profil.

In anul 1751, domniţa Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, fondează biserica şi azilul de femei „Domniţa Bălaşa", destinate fetelor sărace şi orfane.

Alexandru Ipsilante înfiinţează în anul 1775, instituţia cu caracter umanitar „Cutia milelor". Veniturile se strângeau din dări şi unele cote benevole de participare a populaţiei către biserică şi serveau pentru ajutorarea copiilor săraci. Totodată, sub domnia lui Mihail Şuţu, se înfiinţează în anul 1780 „Episcopia Obştei" care se ocupă de ajutorarea săracilor.

După Regulamentul Organic (1831), pe lângă „Fundaţia Colţea" înte¬meiată de spătarul Mihai Cantacuzino şi clucerul Colţea, a fost construită o mănăstire şi primul spital cu o capacitate de 24 de paturi. Mănăstirea avea chilii unde erau adăpostiţi săracii şi bătrânii bolnavi. De fapt, Regulamentul Organic este primul document oficial care stabileşte o reglementare a instituţiilor de asistenţă socială existente, respectiv Institutul copiilor sărmani şi Casa de ajutorare a săracilor care erau sprijinite de Biserică prin logofătul bisericesc. In anul 1864, generalul Kiseleff înfiinţează “Eforia caselor făcătoare de bine şi folos obştesc", în subordinea Departamentului bisericesc. In subordinea “Eforiei” funcţiona Casa copiilor sărmani, unde copiii creşteau cu doici şi personal medical de specialitate, iar la schitul Malaumku (Ilfov) exista o unitate de asistenţă pentru cerşetorii inapţi de muncă, unitate care le oferea cazare, masă, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală. Tot în această perioadă, doamna Elena Cuza împreună cu Biserica reali¬zează un aşezământ pentru fetele orfane „Azilul Elena Doamna", situat lângă Palatul Cotroceni din Bucureşti, cu o capacitate de 100 de locuri.

Intre cele două războaie mondiale, din cauza distrugerilor înregistrate, problemele de asistenţă socială s-au amplificat ca urmare a stării de paupe¬rizare a populaţiei, bolnavii s-au înmulţit, mulţi copii au pus probleme de îngrijire specială, numărul cerşetorilor s-a mărit. Primul recensământ în domeniul asistenţei sociale în România s-a efectuat în anul 1936. Acţiunea a identificat 521 de instituţii, dintre care 50 de stat şi 471 de instituţii particulare. Aceste instituţii deţineau un număr redus de asistaţi, cele mai multe având capacitatea sub zece persoane asistate. In perioada 1930-1936 societăţile de binefacere erau organizate în scopul de a participa la acţiunea naţională de ocrotire socială şi la munca de asistenţa sociala. In general, aceste societăţi aveau ca prevederi în statutele proprii de funcţionare atribuţii ca : ocrotirea mamei şi a noului născut, ocrotirea copiilor sub 3 ani, ocrotirea tinerilor, asistenţa familiei dependente, asistenţa copiilor abandonaţi si asistenta persoanelor cu deficienţe fizice şi morale. Aceste societăţi de binefacere aveau stabilite atribuţiile prin statut aprobat de Ministerul Sănătăţii Muncii şi Ocrotirilor Sociale, iar statul le subvenţiona cu un fond anual de până la 20% din totalul veniturilor realizate prin mijloace proprii de câtre fiecare societate în parte. Pentru monitorizarea rezultatelor acţiunilor de asistenţă socială, în anul 1881 se înfiinţează pentru prima dată la Primăria Capitalei, un serviciu de socială, iar în anul 1894 se legiferează sarcina comunei de a se ocupa de ocrotirea copiilor orfani sau abandonaţi. Ca urmare a acestei responsabilităţi, în anul 1901 se înfiinţează azilul de copii sugari din strada Buzeşti nr.68, din Bucureşti, instituţie subordonată primăriei Capitalei. In anul 1905 este înfiinţat orfelinatul pentru fete orfane si copii abandonaţi, în strada Barbu Catargiu nr.3, din Bucureşti.

Începând cu anul 1923 apar pentru prima dată în România legi privind organizarea si desfăşurarea activităţii de asistenţă socială.

In anul 1941, în cadrul Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale s-a Comitetul Municipal Bucureşti, cu sediul în Piaţa Amzei nr.13, cu scopul “'de a reuni eforturile ce se realizau pe teritoriul capitalei pentru stoparea şi eliminarea dependenţei sociale si organizarea unei asistenţe sociale eficiente.