Metoda Observației

Dintre toate tehnicile de cercetare utilizate în sociologie, observaţia este poate cea mai importantă. Nimic nu poate înlocui contactul direct al cercetătorului cu terenul, şi nici o altă tehnică nu este capabilă să sugereze atâtea idei noi. De altfel este greu de investigat un studiu de comportament în care observaţia să nu joace nici un rol. Informaţiile de reţinut din cadrul unei anchete trebuie să se bazeze pe o fază iniţială de observare, altfel cercetătorul n-ar avea nici o idee reală despre ceea ce studiază, iar introducerea de măsuri elaborate încă din stadiile anterioare ale proiectului diminuează confuziile din cercetare şi neînţelegerea punctelor de vedere imaginate la începutul anchetei.

Cercetarea sociologică oferă multe indicii în sprijinul observaţiei. Majoritatea studiilor importante au recurs la observaţie directă, fie că este vorba de studiile sociologice de la Şcoala din Chicago, asupra populaţiei din Middletown sau Younce City, de experimentele Hawthorne , Street Conectar City, de studiile desfăşurate în spitale sau în organizaţii (birocratice).

Observaţia prezintă un serios dezavantaj în raport cu tehnicile de anchetă impersonale. Observatorul trebuie să opereze începând de la o poziţie particulară într-un spaţiu fizic şi social determinat, având o perspectivă limitată. Poziţia sa particulară nu-i va permite să vadă decât o parte din situaţia socială a sistemului examinat. În plus structura sistemului poate să-l pună în imposibilitate de a schimba poziţia (focalizarea).

De exemplu se poate întâmpla ca observaţia unei crize sau unui conflict în sistem organizat, să necesite o deplasare liberă de la un cadru la altul. Asemănător, observaţia unui sistem stratificat din interiorul acestuia este mai dificil de efectuat, astfel că cercetătorul se regăseşte prin urmare în imposibilitatea de a observa de aproape interacţiunea între persoanele ale căror statut este superior sau inferior actorului - observator.

Observarea unei situaţii sociale poate să fie dezinteresată, participativă, sau deconspirantă, ori clandestină. Observatorul dezinteresat rămâne în afara situaţiei pe care o studiază, cel participativ îşi asumă un rol şi se angajează în limitele cadrului său de observaţie. Observatorul desconspirat se identifică cu un anchetator în viziunea persoanei observate, iar cel clandestin nu. Aceste două clasificări se întrepătrund, observatorul dezinteresat putând să fie descoperit.

Observaţia efectuată de Raymond William Firth în Tikopia a fost desconspirată şi participativă, pe când cea a celor trei psihosociologi ce studiau un cult a fost participantă şi clandestină . Observatorul aşezat la un birou în capătul sălii de observaţie, la ultima experienţă în Hawthorne exercita o observaţie desconspirantă şi dezinteresată. Observaţia făcută de Henle and Hubble (1966) care înregistrau conversaţiile studenţilor ascunşi sub păturile din dormitoare, era şi ea clandestină şi dezinteresată.

Dezinteresul şi participarea sunt chestiuni reflectate de gradul observaţiei, astfel că în anumite cazuri, observatorul participativ constituie unul din actorii principali ai situaţiei studiate, fiind vorba despre o caracteristică a “cercetării-acţiune”, în care observatorul este el însuşi un “agent de schimb” . În alte cazuri, participarea observatorului poate fi relativ pasivă şi constă spre exemplu, doar în a asista la reuniuni. Observatorul deconspirat poate anunţa public obiectivele şi metodele sale sau se îngrijeşte a face cunoscut că este angajat într-un studiu, fără a preciza altceva în plus. Având forme diferite, observaţia clandestină a fost practicată de la începuturile ştiinţelor sociale, dar este greu de precizat o cercetare în care aceasta a oferit rezultate importante. Problemele sociologice bazate pe observaţia clandestină sunt minore. Printre cei ce au folosit această forma de anchetă, amintim ca exemplu studiul conversaţiilor telefonice şi studiul asupra reacţiilor şoferilor la luminiţele de avertizare. Utilizarea observaţiei clandestine pentru studiul formelor de interacţiune socială mai puţin publice (mai ales când necesită echipament de spionaj, microfoane disimulate, obiective telescopice etc.) ridică serioase probleme etice şi deontologice.