Metode și tehnici în asistență socială

1. Asistenţa socială de la acţiune a empirică la intervenţia ştiinţifică

Ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, în baza valorilor solidarităţii umane şi a carităţii creştine, este o constantă a vieţii comuni tare. Fiecare epocă istorică a iniţiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic şi modelului cultural dominant în societatea respectivă. Evoluţia formelor de asistenţă socială, de la acţiuni caritabile până la activităţi profesionalizate, fundamentate ştiinţific, a fost condiţionată de contextul istoric în care acestea au apărut şi s-au dezvoltat. Societatea modernă şi debutul erei industriale au generat transformări radicale în privinţa condi¬ţiilor de viaţă, a valorilor şi mentalităţilor, aducând în prim-plan alte probleme sociale şi impunând schimbarea perspectivei de abordare a acestora.

Timp de aproape două milenii, din zorii creştinismului şi până în secolul al XIX-lea, asistenţa socială s-a practicat în forma acţiunilor caritabile, patronate de către Biserică sau iniţiate de persoane private, fără intervenţia statului. În tot acest interval, asistenţa socială s-a practicat într-o manieră empirică, nefundamentată ştiinţific, mai puţin sistematică şi coerentă, concretizată în acţiuni spontane şi izolate.

Primul război mondial a demonstrat însă că problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestaţiilor Bisericii sau prin intermediul asigurărilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin intervenţia represivă a statului. Acest context a generat o schimbare de optică în analiza problemelor societăţii moderne şi o redefinire a rolului statului în administrarea complexităţii sociale, care au făcut posibilă apariţia asistenţei sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformările social-politice şi culturale specifice societăţii moderne au influenţat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate socială, apariţia şi autonomizarea profesiei de asistent social, precum şi perfecţionarea metodelor de intervenţie psihosocială.

Aşadar, acţiunile de tip asistenţial sunt la fel de vechi precum societatea umană,

însă apariţia unei profesii centrate pe "tratarea maladiilor sociale" în mod ştiinţific şi sistematic este un fapt relativ recent. Abia în primele decenii ale secolului XX s-au creat sistemele naţionale de protecţie socială şi, implicit, a demarat procesul construirii identităţii profesiei de asistent social. Iniţiativa, coordonarea şi coerenţa acestui proces se datorează, în mare parte, statului. Obiectivul dezvoltării asistenţei sociale profesionalizate, fundamentate ştiinţific, a impus iniţierea unor acţiuni în mai multe direcţii:

- dezvoltarea unui sistem de învăţământ specializat;

- formularea unei metodologii a intervenţiei asistenţiale;

- precizarea statutului profesiei de asistent social.

Primele şcoli de asistenţă socială s-au dezvoltat în SUA (New York, 1900) şi, la

scurt timp, au apărut şi în Europa Occidentală. Ţara noastră dispune de o tradiţie a învăţământului de asistenţă socială, cu rezultate remarcabile în formarea specialiştilor. În anul 1929 s-a înfiinţat Şcoala Superioară de Asistenţă "Principesa Ileana", cu profil universitar, care a funcţionat până în 1949. După această dată şi până în 1969 a existat doar învăţământ postliceal de asistenţă socială. În perioada 1970-1990 nu a mai funcţionat nici o fonnă de învăţământ asistenţial; în această perioadă a regimului comunist, sistemul de asistenţă socială a înregistrat un regres considerabil, activitatea asistenţială reducându-se, în cea mai mare parte, la punerea în aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Mănoiu, Epureanu, 1996, pp. 4-17). După 1990 s-a reînfiinţat învătământul asistenţial universitar şi postliceal şi, în acelaşi timp, a demarat procesul de reformare a sistemului de asistenţă socială, a cadrului instituţional şi legislativ, a practicilor de intervenţie, a statutului ştiintific şi profesional al asistenţei sociale.

La începutul secolului XX, profesia asistenţială s-a practicat în instituţiile medicale, serviciul asistenţial fiind conceput ca un mijloc de eficientizare a intervenţiei medicale. Faptul că, iniţial, profesia asistenţială s-a dezvoltat în relaţie cu cea de medic a contribuit la adoptarea unor maniere de acţiune mai sistematice şi mai eficiente, precum şi la formarea limbajului de specialitate. Totuşi, asistenţa socială nu-şi putea construi identitatea în raport cu asistenţa medicală, decât în măsura în care îşi definea o metodologie proprie. Construcţia metodologiei asistenţei sociale s-a realizat ca urmare a asimilării achiziţiilor teoretice şi metodologice din ştiintele sociale şi a "stocării" experienţei acumulate în practica asistentţală: Configurarea metodologiei asistenţei sociale este legată de numele autoarei americane Mary Richmond, care a elaborat primele lucrări de metodologie în domeniul asistenţial: Social Diagnosis (1917) şi What is Social Casework? (1930) începând din al doilea deceniu al secolului XX, asistenţa socială îşi asumă ca metodă distinctă ajutorul psihologic individualizat (casework). Astfel, se impune ideea că ajutorul social trebuie să fie individualizat, personalizat prin construirea unei relaţii dinamice între asistent şi client. Importată din SUA în Europa după cel de-al doilea război mondial, metoda casework se va dezvolta permanent pe cele două coordonate ale sale: psihoterapia şi socioterapia.

În ultimele trei decenii, metodologia de tip casework tinde să fie înlocuită, parţial, de către "modelul de intervenţie în sensul schimbării" , strategie combinată şi, la limită, integrală (Bocancea, Neamţu, 1999, p. 112). Pornind de la dinamica psihosocială în care se află clientul (individul, grupul sau comunitatea), asistentul social defineşte o serie de obiective şi mijloace adecvate procesului de schimbare socială pe care îl crede necesar, construind, în acest sens, un proiect de intervenţie. Această nouă manieră de lucru conferă adevărata identitate a asistenţei sociale, delimitând-o de alte profesii (asistenţă medicală, pastorală, juridică, psihiatrie) între care există unele suprapuneri de competenţe. În raport cu celelalte profesii de tip asistenţial, asistentul social joacă rolul de integrator şi coordonator al efortului de păstrare şi restaurare a normalităţii sociale.

Societatea contemporană presupune o reevaluare a strategiilor asistenţiale, a rolului asistentului social şi a statutului său în cadrul comunităţilor. Astăzi, operăm cu următorul concept de asistenţă socială: un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităti profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă (Zamfir, Zamfir, 1995, p. 100). Scopul fundamental al asistenţei sociale este acela de a restaura capacitatea de funcţionare socială normală a clienţilor, mobilizând în acest sens resursele umane, materiale şi instituţionale existente în societatea respectivă.

Aflată la intersecţia mai multor subsisteme sociale, activitatea asistenţială se derulează pe următoarele coordonate:

- economică (vizează alocarea unor resurse materiale şi financiare);

- juridică (se concretizează în aplicarea legislaţiei referitoare la protecţia socială) ;

- socială (regizează procesele de integrare şi reintegrare socială în plan familial, profesional, cultural, normativ etc.) ;

- psihologică (presupune ajutorul acordat clienţilor în vederea formării abilităţilor necesare pentru a-şi rezolva singuri problemele, pentru construcţia propriei identităţi şi recâştigarea autonomiei);

- politică (influenţează mediul social şi politica socială).

În vederea îndeplinirii atribuţiilor profesionale, asistentul social utilizează diferite metode de investigare şi intervenţie, care se integrează în strategii executării (de aplicare a politicilor sociale, de normalizare şi control al devianţilor, marginalilor şi asocialilor) sau în strategii creative (de ajutorare a clienţilor prin declanşarea unor procese pozitive de schimbare socială).

În cazul strategiilor de execuţie a politicii sociale, asistentul acţionează ca un salariat sau chiar ca un funcţionar, a cărui libertate este mult limitată de exigenţele funcţionale ale instituţiei; strategiile inventive, în schimb, pun accent pe dezvoltarea capacităţilor relaţionale ale asistentului şi pe responsabilizarea clientului, trecând pe plan secundar aspectele instituţionale ale relaţiei de ajutorare şi mecanismele de aplicare a controlului social.

Indiferent de stilul de acţiune rezultat din gradul de libertate pe care instituţia şi societatea îl acordă asistentului, acesta are nevoie de o metodologie a intervenţiei sociale fundamentată teoretic pe cunoştinţe din sfera ştiinţelor socioumane - aceasta fiind condiţia esenţială a depăşirii empirismului şi improvizaţiei ce au caracterizat multă vreme actul asistenţial, în favoarea afirmării profesionalismului în acest domeniu.