Ocrotire socială

C1.

Societatea reprezinta un tip particular de colectivitate umana care, ca urmare a completitudinii sale, ofera membrilor ei, posibilitatea de a-si satisface trebuintele individuale si colective (fiziologice, securitate, apartenenta, acceptare, afectiune, stima, autorealizare).

Analiza sistemica a societatii releva urmatoarele elemente:

1. structurile economice, cu functii vizând productia si circulatia bunurilor de consum, a serviciilor si a fortei de munca;

2. structurile politice care au rolul de a defini obiectivele colective si actioneaza pentru îndeplinirea acestora;

3. structurile normative, reprezentate de ansamblul de institutii, norme, reguli juridice, clase sociale si grupuri, cu scopul de a stabili si mentine solidaritatea între membrii sai;

4. structurile de socializare (familie, scoala, asociatii culturale, sindicate, biserica, mass-media, partide le politice etc.) transmit membrilor comunitatii valorile morale, culturale, o anumita cultura.

Aceste patru subsisteme interactioneaza permanent, între ele producându-se adaptari reciproce. Subsistemele actioneaza prin urmatoarele mijloace:

- banul (în raport cu 1.) mijloc de reglare al circulatiei bunurilor, mijloc de presiune, de obtinere a atasamentului fata de un sistem social;

- puterea (în raport cu 2.) capacitatea de a-i obliga pe membrii unei societati sa actioneze pentru îndeplinirea obiectivelor comune.

- influenta (în raport cu 3.) mijloc al subsistemului normativ; capacitatea de a obtine adeziunea cetatenilor prin persuasiune.

- angajamentele generalizate fata de valorile si normele unei societati – mecanisme ideologice care justifica modul de viata si obisnuintele comportamentale.

Functionarea societatii presupune adaptarea structurilor si functiilor subsistemelor componente, astfel încât sa poata fi pastrat un echilibru dinamic între acestea. Daca echilibrul este tulburat din cauza absentei sau a insuficientei functionari, apar fenomene de criza, fapt ce necesita interventia specializata.

Securitatea sociala reprezinta sistemul de institutii si actiuni prin care se redistribuie veniturile între populatia activa si cea inactiva, între cea sanatoasa si cea bolnava etc., pentru a proteja persoanele afectate de riscuri la care poate fi expusa întreaga populatie (de exemplu, somaj, batrânete boala, accidente, maternitate, vaduvie). Resursele alocate respectivelor persoane (în forma cotizatiilor individuale si a bugetului statului) au caracter de drept prevazut de lege si nu filantropic.

Prestatiile specifice securitatii sociale sunt de 4 categorii:

- batrânete – pensii, ajutoare sociale;

- sanatate – concedii de boala, dotarea spitalelor, pensii de invaliditate, compensarea medicamentelor, asistenta în caz de accidente;

- familia si maternitatea – prestatii familiale, ajutoare pentru maternitate, alocatii pentru copiii, reduceri de impozite;

- munca – ajutor de somaj, ajutor social, reconversia profesionala.

Scurta privire asupra aparitii si dezvoltarii securitatii sociale

Înainte de interventia statului, ca urmare a responsabilizarii în ceea ce priveste securitatea sociala pentru cetatenii lor, protectia împotriva saraciei si a insecuritatii economice, o serie de „institutii” private faceau acte de caritate: familia, biserica, nobilimea. De exemplu, familiile aveau responsabilitatea de a-si proteja membrii contra decaderii si mizeriei.

Din 1750, odata cu revolutia industriala, aceste relatii se schimba, familia, biserica etc. nu mai reusesc sa rezolve problemele ivite în plan social si, ca urmare, apare somajul. Sub presiunea muncitorilor si a unor anumite grupuri sociale, încep sa se dezvolte sisteme de protectie sociala.

Cancelarul german Bismark (1883-1889) este primul care a stabilit un sistem larg de asigurari sociale, obligatorii pentru salariati, finantat prin contributii ale muncitorilor si ale angajatorilor. Prestatiile erau proportionale cu contributiile lunare platite de fiecare. Din 1930, asigurarile sociale se extind pâna în America Latina, Canada si Statele Unite ale Americii.

Înainte de cel de-al doilea Razboi Mondial, în tarile scandinave îsi face aparitia „statul providenta”, care avea ca scop reducerea inegalitatilor create prin sistemele capitaliste. Principiul general era ca fiecare individ are drepturi sociale, iar Statul are obligatia de a acorda si asigura aceste drepturi prin acces la anumite prestatii sociale de baza.

În S.U.A., marea cadere din 1933 si cel de-al doilea Razboi Mondial au dus la expansiunea sistemului de securitate sociala. Astfel, Legea din 1935 introduce programe de sprijin în caz de batrânete, deces, invaliditate si somaj.

Din anii '70 apare o criza a Statului bunastarii în tarile dezvoltate, ca urmare a problemelor create de globalizare, de stagnarea economica si de ideologiile politice.

În tara noastra, Constitutia, în articolul 43, prevede ca cetatenii români au dreptul la asistenta sociala, la conditii rezonabile de viata care sa le asigure, lor si familiilor lor, un trai civilizat, decent si se refera la dreptul la hrana, locuinta, îmbracaminte satisfacatoare.