Psihologie Socială

PSIHOLOGIA SOCIALĂ – ŞTIINŢA AFIRMĂRII INDIVIDULUI ÎN SOCIETATE

1. Psihologia socială – « Instrument esenţial pentru înţelegerea şi optmizarea existenţei »

Fie că definim psihologia socială ca ştiinţa : « rezolvării conflictului dintre individ şi societate » din exteriorul sau din interiorul lui ; ştiinţa individuării dirijate sau a construirii personalităţii sub influenţa mediului social ; sau « maşina de fabricat zei » în continuă inovare, trebuie să recunoaştem că este o ştiinţă fascinantă şi totodată foarte atractivă de la vârsta adolescenţei până la anii senectuţii. Toţi dorim fie să cunoaştem şi să stăpânim arta de a ne afirma şi impune în social, fie să cucerim puterea şi să influenţăm destinul celorlalţi, fie să ne realizăm în profesie şi societate adaptându-ne uşor la schimbare, prevenind şi/sau controlând şi rezolvând conflictele, inventând noi metode şi tehnici de formare şi învăţare socială, programe de antrenare a inteligenţei sociale, elaborând cursuri şi lucrări pe tematica generoasă oferită de psihologia socială, fie dorim pur şi simplu de a ne însuşi arta de a trăi fericiţi printre alţi oameni.

Secolul XX a fost un secol favorabil pentru fundamentarea şi afirmarea ca ştiinţă a psihologiei sociale. Conturarea unei imagini ştiinţifice cât mai realiste asupra genezei şi dezvoltării psihologiei sociale este un proces complex care implică un efort imens din partea cercetătorului domeniului. Un exemplu îl constituie lucrarea „Un secol de psihosociologie” elaborată de cunoscutul psihosociolog Septimiu Chelcea (1998).

Ca şi psihologia, în general, psihologia socială are o istorie de o sută de ani, dar, subliniază Septimiu Chelcea, (1998, p.3) „nu mai poate fi privită azi ca o rudă săracă a psihologiei sau sociologiei. Prin numărul impresionant de cercetări şi acumulări teoretice şi mai ales prin rezultatele direct aplicative în cele mai diferite domenii ale vieţii sociale (producţie materială, educaţie, comunicaţii în masă, marketing şi publicitate, ocrotirea sănătăţii, organizare socială) psihologia socială tinde să ocupe un loc din ce în ce mai important în sistemul ştiinţelor socio-umane”.

Afirmarea şi impunerea psihologiei sociale a ţinut, pe parcursul secolului trecut, de prezenţa şi pertinenţa cu care reprezentanţii ei au răspuns la provocările sociale, au delimitat consecinţele unor fenomene şi procese sociale, au conturat posibilităţi de prevenire sau depăşire a unor evenimente sociale. La ora actuală, datele de care dispune psihologia socială cu privire la, de exemplu, conflicte, influenţa socială, manipulare, fenomene de grup, sinele social, reprezentări sociale, promovare şi marginalizare socială etc., se pot constitui ca fundament al unor programe de însuşire a artei de a te individua şi impune în social.

Aşa cum afirma şi Cristea D. (2000, p.5) „psihologia socială oferă o perspectivă sintetică asupra existenţei umane şi totodată un instrument esenţial pentru înţelegerea şi optimizarea existenţei noastre de zi cu zi”.

2. Obiectul, domeniul şi problematica psihologiei sociale.

2.1. Psihologia socială - definiţie

Istoricii, filozofii, psihologii, scriitorii, în încercarea lor de a înţelege lumea, s-au confruntat cu problemele omului ce trăieşte într-o societate, cum ar fi: problema conflictelor, a comunicării umane, a relaţionării, a receptării informaţiei (manipulării), a conflictelor între generaţii şi au încercat să le analizeze, să ofere soluţii.

Platon (427 – 347 îen) în dialogul „Republica” recomanda că societatea ar trebui să fie formată din trei caste: cea a filozofilor, a gardienilor şi a agricultorilor şi meseriaşilor

Aristotel (384 – 322 îen.) în lucrarea „Politica”, analizează trei forme de guvernare: monarhia, aristocraţia şi republica, subliniind că ele pot degenera în tiranie, oligarhie şi demagogie. Tot Aristotel, în lucrările de etică, conturează o adevărată teorie despre relaţia de prietenie specificând că pentru stabilirea relaţiei de prietenie se cer trei precondiţii: existenţa a cel puţin doi oameni, sentimentele să fie reciproce, indivizii să-şi dea seama de reciprocitatea sentimentelor (Apud Chelcea S., 1998, p.17).

Aristotel afirma că „a trăi împreună înseamnă a simţi şi a cunoaşte; în consecinţă, a trăi la laolaltă înseamnă a simţi împreună şi a cunoaşte împreună”. Această afirmaţie a fost considerată de M. Ralea şi T. Herseni (1966, p.196) ca cea mai potrivită definiţie a psihologiei sociale.

După constituirea ei ca ştiinţă pe parcursul unui secol s-au elaborat diverse definiţii pentru psihologia socială, o prezentare şi analiză succintă fiind realizată de mai mulţi specialişti români şi străini (Feldman RS, 1985; Sharon Brehm şi S. Kassin, 1990; P. Golu, 2000; E. Bujor, 2000; Ana Tucicov-Bogdan şi colaboratorii, 1981).

Noi vom opta aici în primul rând pentru definiţia delimitată de Sharin Brehm şi S.M. Kassin (1990, p.6). Ei definesc psihologia socială astfel: psihologia socială este studiul ştiinţific al modului în care indivizii gândesc, simt şi se comportă în situaţii sociale. Este „studiu ştiinţific” existând multe moduri de a înţelege cum gândesc, simt şi se comportă oamenii. Noi cunoaştem aceasta din filme, cărţi, povestiri etc. Ceea ce face să difere psihologia socială de înţelegerea umanistă şi artistică este tocmai baza ei ştiinţifică. Psihologia socială este o ştiinţă şi în studiul condiţiei umane ea aplică metode ştiinţifice (precum: observarea, experimentul, descrierea, măsurarea, etc.) elaborează legi şi teorii explicative ale fenomenelor sociale.

Psihologia socială este o ştiinţă a modului în care individul se comportă. Multe alte discipline ştiinţifice (antropologia, ştiinţele politice, sociologia etc.) studiază comportamentul uman. Toate sunt ştiinţe sociale. Ştiinţele sociale diferă însă, în modul în care îşi pun întrebarea în legătură cu comportamentul uman şi în metodele utilizate pentru a răspunde la aceste întrebări. O divergenţă între psihologia socială şi celelalte ştiinţe sociale este dată de nivelul analizei. Multe dintre ştiinţele sociale studiază oamenii în termeni de „naţionalitate”, „rase”, „clase sociale”. În contrast, psihologia socială studiază individul ce se afirmă într-o realitate socială. Când psihologul social studiază grupul de oameni, el accentuează asupra comportamentului individului în contextul de grup.

Ce sunt situaţiile sociale? Atât psihologia cât şi psihologia socială se pot defini ca ştiinţe care studiază comportamentul uman, amândouă pornind de la individ. Dar, psihologia socială se ocupă cu studierea modului în care oamenii gândesc, se percep, se simt unii pe alţii, interacţionează unii cu alţii, se influenţează şi comunică între ei. Vom completa această definiţie cu elaborările lui S. Chelcea care conturează şi precizează obiectul şi domeniul psihologiei sociale.

Septimiu Chelcea defineşte psihologia socială ca studiul ştiinţific al interacţiunii componentelor umane prezente sau trecute, reale sau imaginare, în context social. Ea studiază totodată rezultatele acestei interacţiuni, stările şi procesele psihice colective, situaţiile de grup, personalitatea. Este un domeniu de cunoaştere interdisciplinar, unitar şi relativ independent, în expansiune (Chelcea S, 1998, p.3).

Psihosociologia, afirmă autorul citat, constituie un domeniu interdisciplinar de studiu aflat nu numai la confluenţa psihologiei cu sociologia, ci şi cu ştiinţele politice, juridice, economice, biologice şi chiar tehnice. Dezvoltarea psihosociologiei e impulsionată de progresele fiecărei discipline ştiinţifice care contribuie la definirea domeniului de studiu al acestei discipline comportamentale.

Ca să putem înţelege mai exact obiectul acestei discipline, psihosociologii moderni consideră că trebuie să luăm în considerare aspectul interdisciplinar al ei, al emergenţei şi dezvoltării sale crescânde, ce provin din faptul că nici sociologia, nici psihologia singure nu pot explica integralitatea conduitelor umane concrete.