Sociologia Comunicării și a Opiniei Publice

Obiective

Cursul îşi propune: să ofere studenţilor o imagine generală asupra

problematicii comunicării de masă şi a opiniei publice din perspectivă

sociologică; să-i iniţieze pe studenţi în cunoaşterea şi înţelegerea principalelor

concepte şi paradigme ale celor două sociologii de ramură – sociologia

comunicaţiilor de masă şi sociologia opiniei publice; să formeze abilităţile de

operare ale studenţilor cu conceptele însuşite şi limbajul specific domeniilor;

să contribuie la stimularea capacităţilor de analiză şi interpretare a

fenomenelor şi proceselor din sferele mass-media şi opiniei publice; să

contribuie la înţelegerea locului şi a rolului mijloacelor de comunicare de

masă şi al opiniei publice în lumea contemporană, precum şi a impactului

acestora la nivelul societăţii româneşti şi la scară internaţională.

SEMESTRUL I

SOCIOLOGIA COMUNICĂRII

I. SOCIOLOGIA – ŞTIINŢĂ A REALITĂŢII SOCIALE

1. Geneza şi evoluţia sociologiei

În raport cu alte ştiinţe, sociologia este relativ tânără. Începuturile

sociologiei ştiinţifice pot fi plasate în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Preocupări sociologice au existat, însă, şi înainte. Până în secolul al XIX-lea,

sociologia se afirmă în planul gândirii şi cercetării sociale prin seria

precursorilor, care începe cu unii filosofi ai lumii antice (Platon, Aristotel),

continuă cu gânditori creştini (Sfântul Augustin, Thomas d’Aquino),

reprezentanţi ai gândirii renascentiste (Machiavelli, Jean Bodin) şi gânditori

sociali apreciaţi ca făcând parte din „şcoli naţionale” (John Locke,

Thomas Hobbes, Adam Smith, David Hume, Montesquien, Saint-Simon,

J.J. Rousseau, I. Kant, J.G. Herder, G.W.F. Hegel etc.). Aceste preocupări

106

pot fi încadrate mai corect, însă, în ceea ce am putea numi presociologie

sau protosociologie.

Următoarea etapă este reprezentată de seria fondatorilor sau a

întemeietorilor sociologiei¸ hotărâtoare pentru destinul noii discipline

sociale în proces de constituire, care cuprinde personalităţi ştiinţifice cu

contribuţii substanţiale, de marcă la promovarea sociologiei ca ştiinţă:

Herbert Spencer, Auguste Comte, Émile Durkheim, Karl Marx,

Georg Simmel, Max Weber, G. Mosca, Vilfredo Pareto, G.H. Mead şi

T. Parsons.

Precizăm, în continuare, extrem de succint, ceea ce considerăm a fi

esenţa gândirii sociologice cu privire la modernitate a unora dintre

fondatorii disciplinei:

- Lumea se mişcă în direcţia sporirii ordinii şi armoniei (H. Spencer).

- Omenirea evoluează în direcţia unei lumi dominate de ştiinţă

(A. Comte).

- Capitalismul se bazează pe exploatarea muncitorilor de către

capitalişti (K. Marx).

- Lumea modernă oferă mai puţină coeziune morală decât o făceau

societăţile anterioare (É. Durkheim).

- Economia financiară şi metropola sunt simbolurile modernităţii şi

ariile (zonele) în care lumea modernă poate fi cel mai bine înţeleasă

(G. Simmel).

- Lumea modernă este o cuşcă de fier produsă de sisteme raţionale,

din care nu există scăpare (M. Weber).

- Societatea modernă este caracterizată de o sporire a acţiunilor

logice ale indivizilor umani (V. Pareto).

- Societatea este un sistem integrat de structuri şi funcţii sociale

(T. Parsons).

9. Modul cum gândesc oamenii, ca şi concepţiile lor despre ei înşişi

sunt modelate de experienţele lor sociale (G.H. Mead).

Aşadar, apariţia sociologiei ştiinţifice se leagă de transformările pe

care societăţile europene le parcurg în decursul secolelor al XVII-lea –

al XVIII-lea, transformări care au dus la formarea lumii moderne, sau, cu

un termen extrem de folosit în ultimele decenii, a modernităţii. Aceste

transformări au avut loc pe multiple planuri: spiritual (societatea europeană

se secularizează progresiv, creşte încrederea în ştiinţă ca instrument al

emancipării umane), social (procese de urbanizare rapidă, mari mişcări

demografice, implicarea maselor populare în procese revoluţionare),

economic (industrializarea producţiei), politic (formarea statelor naţionale

suverane ca birocraţii tot mai complexe), cultural (modificarea percepţiei

107

spaţiului şi timpului, apariţia şi răspândirea sistemelor de comunicare în

masă).

Momentul apariţiei sociologiei se înscrie în efortul mai amplu al

filosofiei occidentale (în sens larg) de a elabora o etică socială seculară,

raţională. Sociologia apare, aşadar, ca unul dintre rezultatele acestui proces

de făurire a modernităţii, ea fiind totodată ştiinţa care îşi asumă explicit ca

obiect de cercetare noua realitate social-istorică pe care o reprezintă lumea

modernă