Sociologia Culturii

1. Multitudinea definitiilor conceptului de cultura

Conceptului de cultura i s-au propus de-a lungul timpului numeroase moduri de definire.

Într-o publicata în 1952, Alfred L. Kroeber si Clyde Kluckhone semnaleaza, de pilda, nu mai putin de 163 definitii. Chiar în cadrul celor sase categorii în care sunt distribuite definitiile (semantice – descriptive, istorice, normative, psihologice, genetice, structurale), continuturile prezinta asemenea variatii, încât, dupa cum observa sociologul francez B. Valade, s-a putut vorbi de o „jungla conceptuala”.

Inflatia de nuante s-a adaugat multitudinii de acceptii. Astfel, la începutul anilor saizeci, Edward Shils a realizat o trecere în revista a acestora, distingând: high culture (cultura înalta), refined culture (cultura rafinata), elaborate culture (cultura elaborata), middle culture (cultura de mijloc), serious culture,(cultura serioasa), vulgar culture, (cultura populara), low culture, (cultura joasa) etc.

Calificata drept juvenila, muncitoreasca sau de masa, prin referire la o clasa de vârsta, la un grup social sau la tehnicile moderne de comunicare, în sociologie cultura este analizata si din punctul de vedere al formarii si difuzarii ei, al uzantelor si efectelor pe care le provoaca. Delimitata destul de clar, ca si în cazul culturii civice si al culturii politice, recent constituita în obiect de analiza, sau sesizata aproximativ prin extrema diversitate a manifestarilor sale seculare de catre istoricul culturii medievale, cultura, înteleasa dintr-un punct de vedere sociologic, invita la o reflectie preliminara asupra continutului pe care îl poate primi, reflectie a carei banalitate nu este decât aparenta.

În secolul al XVIII-lea, prin cultura se întelegeau „modalitatile de cultivare a pamântului pentru a fi mai fertil & arborilor & plantelor pentru a le face sa rodeasca mai bine”- cu o nota transcrisa cu litere minuscule: „se foloseste si la figurat pentru grija acordata artelor & spiritului”. Extinderea, prin metafora, a sensului din limba rustica, apoi considerarea culturii spiritului ca un apanaj al unei clase privilegiate, remarca B. Valade, tensiunea dintre natura si cultura, precum si raporturile pe care le întretin formele culturale si cadrele sociale sunt deci de situat într-o perspectiva istorica, ce nu permite analizarea constanta a culturii în termeni de productie, de distributie si de consum.

Secolul rationalist si pedagogic al Luminilor – si, inspirata de aici, ideologia revolutionara franceza de la 1879, observa Marius Lazar, vor configura unul din întelesurile perpetuate pâna astazi, acela al umanismului universalist: daca ratiunea este ceea ce îl desprinde pe om din animalitate, cultivarea ei presupune ridicarea speciei umane pe o treapta superioara. Progresul ratiunii, de aceea, este mijlocul prin care se realizeaza emanciparea omului însusi, progresul umanitatii în generalitatea si esentialitatea ei, dincolo de toate barierele si diferentele care separa indivizii sau colectivitatile.

Dincolo de cadrul declaratiilor abstracte si generoase, ideea educatiei, a culturii care se obtine prin instruire, va întemeia ideea meritocratiei, - a reusitei sociale ca efect al calitatii si straduintei personale, opusa prin apartenenta la o categorie sociala privilegiata, de pilda aceea a aristocratiei ’’de sânge nobil’’. Achizitie a lumii moderne asociata cu democratia, principiul meritocratic reuseste la rândul lui sa fondeze o noblete dobândita, ceea ce substituie, într-o masura apreciabila, nobletii mostenite. Culturii si educatiei le revine aici un rol esential, acestora atribuindu-li-se astfel calitatea de a înnobila de a-l plasa pe individ deasupra unei conditii ordinare sau ‘’nedemne’’, care îl poate însa marca înca de la nastere, conferindu-i o noua identitate – nascându-l, în fond, a doua oara, din punct de vedere social.

În zorii epocii moderne, care întemeiaza teoretic si istoric civilizatia contemporana, ‘’nedemn’’ este acela care se plaseaza în zona inferioara raportului om / animal sau rational / irational. Omul cult, ca si cel nobil, îsi va domina impulsurile, îsi va controla agresivitatea, se va conforma unui tipar al interactiunii ‘’rationale’’ , va devenii politicos, cizelat, placut, ’’om de lume’’, opus prin toate insului grobian si necioplit, a carui conditie îl apropie de cea a salbaticului în ’’stare de natura’’. Asa cum apare el în Franta sfârsitului de secol XVIII si a începutului de secol XIX, sub dubla influenta a Filosofilor si a Curtii, conceptul luminist de cultura tinde sa se confunde cu acela de civilizatie.

Nu si în Germania aceleiasi perioade, însa, unde cultura si civilizatie sunt concepte si principii diferentiatoare. Cultura are un sens ce trimite la profunzime, interiorizare si spiritualizare, spre deosebire de civilizatie, care exprima latura conventionala, exterioara – si, deci, superficiala – a conduitei si a raportarii la celalalt. Contrapunerea aceasta poate dobândi si o semnificatie resentimentara, atunci când identifica trasaturile ’’civilizatiei’’ cu trasaturile imprimate prin influenta Curtii Franceze asupra aristocratiei germane, prilej de denuntare a frivolitatii, dar si a inautenticitatii si a înstrainarii ei de spiritul poporului. (Volksgeist). Romantismul german, atasat particularismelor nationale, fiorului comunitar si spontaneitatii naturale – va alcatui de aceea un moment de reevaluare si corectie a viziunii rationalist – clasice, subliniind, prin Johan Grottfried von Herder, modul unic de a fi si de a supravietui al fiecarei culturi. Odata cu premisele ideologice ale nationalitatilor, directia inspirata de romantici va deschide noi cai de abordare a culturilor în conformitate cu un principiu nou, pluralist. Conform acestuia, vom putea vorbi mai curând de o coexistenta a culturilor decât de o (singura) cultura; de entitati culturale autonome, ireductibile la un concept nivelator si abstract, obtinut preponderent pe o cale deductiva.

În Europa, primele tentative de abordare a fenomenului culturii, pornind de la inventarierea si clasarea unui material empiric de observatie, vor fi în buna masura, de îndemnul entuziast de studiere a culturii paturii de jos, populare, venit din partea lui Herder.

Folclorul, ca si fascinatia exercitata de descoperirea culturilor asa numite ’’primitive’’, deschiderile teoretice si promisiunea ce le contineau acestea de revelare a invariantelor si universalelor culturale – au stat la baza construirii unor noi discipline: etnografia (monografiere a unei unitati sociale prin descrierea si clasarea tuturor aspectelor comunitatilor care o formeaza: mediu, credinte, obiceiuri, institutii, unelte, tehnici, moduri de productie etc.); etnologia (sinteza a materialului analitic furnizat de etnografie, degajând o întelegere de ansamblu a societatii); antropologia culturala (domeniu ce integreaza cultura într-o explicatie mai generala si mai cuprinzatoare a omului însusi, cu modul sau de a fiinta esentialmente cultural).