Sociologia devianței

Capitolul I

Devianţa şi personalitatea infractorului

I.1. Devianţa. Definiţie şi abordări. Producerea devianţei

“Devianţa poate fi definită ca o transgresiune, social percepută, a regulilor şi a normelor aflate în vigoare într-un sistem social dat“. Este un comportament care repune în cauză atât normele sociale, cât şi unitatea sau coeziunea sistemului. Normele sistemului social sunt supuse schimbării în funcţie de schimbările istorice şi valorizate diferit de subgrupurile care se includ în sistem (Mugny, 1999).

Observatorii vieţii sociale recunosc faptul că devianţa a devenit un fenomen larg răspândit şi important prin consecinţe, iar formele sale de exprimare sunt deosebit de numeroase şi variate ca intensitate. Gabriel Mugny enunţă două abordări ale devianţei : una funcţionalistă şi una interacţionistă.

Perspectiva funcţionalistă priveşte sistemele sociale ca fiind optimale, ideale şi se centrează asupra reproducerii şi menţinerii raporturilor sociale. Schimbarea este în mare măsură respinsă, dar se accentuează foarte mult importanţa proceselor adaptative datorită cărora sistemul funcţionează în timp şi rezistă schimbării. Viziunea generală asupra lumii ideale presupune că valorile sale, o dată stabilite, nu vor impune necesitatea schimbării, exprimându-se astfel o imobilitate a normelor şi ideilor. Valoare unei norme fiind definită în termini absoluţi, se pune problema descoperirii condiţiilor şi mecanismelor, a legilor prin care indivizii şi grupurile o interiorizează şi i se adaptează.

Perspectiva interacţionistă, consideră că normele care reglează şi echilibrează sistemul social, au un caracter relativ şi sunt rezultatul unui compromis sau al unei supuneri. Imobilitatea şi rigiditatea specifice abordării funcţionaliste sunt respinse, făcând loc şi valorizând totodată procesele de inovaţie şi difuzarea ei, privită ca un fenomen absolut necesar pentru evoluţia socială şi istorică a normelor. Sursa acestor “mutaţii” este văzută în existenţa anumitor indivizi sau grupuri care refuză să se supună status-quo-ului şi să respecte normele “universale” (grupuri denumite “minorităţi active”).

a) Producerea devianţei

Devianţa este recunoscută ca o determinare socială, dar ea este definită în interiorul grupului, dincolo de orice raport de putere (Schachter, apud Mugny) sau naturalizată experimental, fără referiri la normele specifice (Freedman şi Doob, apud Mugny).

În criminologie însă, au fost propuse conceptualizări mai sistematice. Astfel trecerea la actul criminal a fost abordată într-o manieră factorială. Aceasta presupune că factorii reţinuţi sunt cei de natură fizică, biologică, economică, sociologică sau culturală, dar categorizând indivizii în cauză tot ca delincvenţi. Aceştia sunt priviţi tot ca fiind diferiţi de “ grupul normal “, diferenţa aceasta fiind singura care explică devianţa.

Devianţa este determinată de multiple reglări sociale.” Calitatea de deviant nu ar fi, în realitate, conferită de trecerea la actul criminalizant, ci de arestare, detenţie preventivă, proces, casă de corecţie“ (Mugny).

“Norma dă naştere devianţei, după cum legea penală produce delincvenţa“ (Robert, apud Mugny). Dispoziţiile penale contribuie la conceptualizarea diferenţei ca delincvenţă. Se poate spune că de foarte multe ori anumite consecinţe ale adolescenţei în societate sunt transformate în delincvenţă doar pentru că există o legislaţie (jurisdicţie) penală pentru tineri. Este cazul drogurilor, al unor comportamente sexuale, al micilor furturi care pot reprezenta “doar un moment pasager al inserţiei sociale a adolescentului“ (Mugny). Este bine ştiut că tinerii din familii cu un nivel social mediu sau superior sunt mai uşor admonestaţi, fără urmări judiciare, pentru că se presupune că familia reprezintă o încadrare şi o garanţie suficientă pentru amendarea tânărului. Aceasta dovedeşte că devianţa nu există ca şi caracteristică “ naturală”, iar categorizarea şi stigmatizarea unui individ ca deviant este produsul unei reglări sociale şi al raporturilor dintre grupurile sociale. Ea îi atinge în mod diferit pe indivizi, funcţie de condiţiile conjucturale sau sistematice şi, mai ales, de apartenenţa lor la grupuri sociale dominante.

I.2. Definirea şi clasificarea devianţei

I.2.1. Definiţii ale devianţei

Datorită complexităţii şi diversităţii termenului de devianţă , se pot prezenta mai multe definiţii date de –a lungul timpului.

T. Sellin a definit devianţa ca fiind ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale (Dragomirescu, V.T, 1976, p. 31).

R.K.Merton a desemnat prin comportament deviant o reacţie normală a oamenilor normali, plasaţi în condiţii normale (Merton, R.K. , 1965, p.16).

Emile Durkheim defineşte devianţa ca fiind acel comportament care depăşeşte limitele instituţionale şi sociale acceptate de societate ca fiind un mediu moral (Baciu, D. , 1994).

Cusson M. defineşte devianţa ca ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările lor şi care în consecinţă riscă să trezească sancţiuni (Cusson M. ,1974).