Sociologie

De-altfel, Merton notează că deşi indivizii schimbă mai des statutele în societăţile moderne decât înainte, nu este mai puţin adevărat că schimbările de statut sunt în general progresive şi că statutele pe care indivizii le împrumută în mod succesiv sunt într-o continuitate relativă. Aceste mecanisme permit evitarea situaţiei în care indivizii achiziţionează un statut pe care ar fi incapabili să-l susţină, sau chiar statute incompatibile între ele. În sfârşit, în momentul îndeplinirii unui rol, partenerii unui individ vor avea tendinţa de a-l readuce către rolul său dacă individul se îndepărtează de acesta. Aceste mecanisme permit diminuarea tensiunilor şi conflictele de roluri, fără însă a le putea elimina.

Datorită funcţionalismului, analiza sociologică nu mai este interesată de obiectivele sociologiei clasice: cauzele (sociale, extrasociale ) sau motivele (utilitare, culturale ) Ea este mai degrabă preocupată de funcţiile necesare menţinerii (şi nu genezei) ordinii sociale. De aceea, funcţionalismul respinge demersul istoric în favoarea unui punct de vedere structural, care se interesează de actorul social din perspectiva interiorizării şi exercitării mecanismelor de reglare şi control proprii sistemului. Culturalismul constituie unul dintre curentele care a dominat sociologia americană din anii 1930 până în anii 1950. Această nouă abordare sociologică este pusă în valoare prin intermediul centrului intelectual al Universităţii americane din Columbia. Şcoala culturalistă se va constitui plecând de la o îmbinare a studiilor psihanaliştilor (A. Kardiner) şi antropologilor (R. Benedict, R. Linton, M. Mead). Analizele acestora acordă culturii statutul de element explicativ major în funcţionarea societăţilor. Pe baza acestui postulat simplu, unii sociologi se străduiesc să demonstreze coerenţa societăţilor, precum şi a anumitor segmente ale acestora – oraşe, bande de tineri etc. Alţi sociologi încearcă să testeze rolul efectiv al mass-mediei în formarea opiniilor individuale. Dar indiferent de tema abordată, acest curent pune pe primul plan integrarea socială. Dar în ciuda meritelor sale incontestabile, culturalismul a fost acuzat de un determinism excesiv şi nu a fost acceptat întotdeauna ca o teorie sociologică valabilă în orice context. Culturalismul este utilizat la ora actuală mai mult ca un demers auxiliar al altor tradiţii (marxistă sau funcţionalistă) cu scopul de a lămuri condiţiile integrării şi stabilităţii sistemului social.

Fundamentele antropologice ale culturalismului Noţiunea de cultură are semnificaţii diferite în funcţie de spaţiile naţionale la care ne raportăm. În Franţa, de exemplu, cultura este asociată în mod tradiţional cu operele spiritului. În acelaşi spaţiu, termenul de „civilizaţie” a fost mult timp folosit pentru a delimita graniţa dintre teritoriul civilizat şi cel al barbarilor. În tradiţia germană, cultura desemnează operele, iar civilizaţia face trimitere la bunele maniere specifice unor naţiuni sau grupuri sociale. În sociologie, culturalismul se inspiră dintr-o a treia tradiţie, antropologia culturală anglo-saxonă, tradiţie ce devine mai bogată prin contribuţia psihanalizei freudiene. Edward Tylor (Primitive Culture,1871) este primul care aseamănă cele două noţiuni şi propune o definiţie devenită clasică: „cultura, sau civilizaţia, luată în sens etnografic, este acel ansamblu complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele, arta, morala, obiceiurile şi toate celelalte atitudini şi uzanţe pe care le deprinde omul ca membru al unei societăţi”.Această definiţie cu caracter global poate crea confuzii întrucât identifică cultura cu ansamblul valorilor fundamentale dintr-o societate. În ciuda diferendelor dintre ei privind definirea conceptului, majoritatea antropologilor anglo-saxoni au ajuns la un consens, recunoscând opt caracteristici fundamentale ale culturii:1este produsul unui proces de învăţare;2derivă din mediul biologic, psihologic şi istoric în care trăiesc oamenii;3este structurată;4prezintă mai multe faţete;5este dinamică;6este variabilă;7este suportul regularităţilor ce pot fi analizate ştiinţific;8este instrumentul care permite ajustarea comportamentelor la ordinea socială globală.Aceste trăsături constitutive dovedesc importanţa conceptului de cultură şi necesitatea studiului ştiinţific al acestuia. Culturalismul împrumută din antropologie dorinţa de a studia diversitatea organizaţiilor sociale umane în timp şi în spaţiu. Sprijinindu-se pe observarea societăţilor primitive, culturaliştii pun în evidenţă influenţa preponderentă a culturii asupra personalităţii indivizilor.Cultură şi personalitate Şcoala culturalistă americană se va baza pe psihologie şi psihanaliză pentru a găsi în componentele unei culturi aceleaşi elemente de sens Pentru Ruth Benedict, Margaret Mead, Ralph Linton şi Abram Kardiner, o cultură nu este determinată de elementele obiective, ci de atitudini faţă de viaţă şi de comportamentul afectiv al membrilor ei. Pornind de la studii aprofundate, aceşti autori încearcă să arate cum fiecare societate modelează în felul ei, conştient sau nu, personalitatea indivizilor prin sistemul educativ, prin instituţii, prin ansamblul modelelor şi normelor sale. Ruth Benedict şi „modelele culturale”Elevă a „părintelui antropologiei americane”, Franz Boas, ale cărui viziuni egalitariste asupra antropologiei le va împărăşi, Ruth Benedict (1887-1948) pune bazele unui relativism cultural legat mai ales de modul cum este concepută moralitatea în diferite civilizaţii (Patterns of Culture, 1934). Nu este nicio îndoială pentru ea că fenomenele culturale sunt colective, fiind folosite de indivizi pentru a-şi ameliora poziţia în ierarhia socială, sau că formele culturale pot servi la identificarea şi distingerea grupurilor, şi implicit la apartenenţa indivizilor la anumite colectivităţi. Ruth Benedict consideră că problema funcţiilor sociale este mai puţin importantă. Ceea ce o interesează este mai degrabă diversitatea normelor şi valorilor pe care societăţile le aleg şi mecanismele prin care aceste valori devin ale indivizilor înşişi. Ştiinţa culturii devine o ştiinţă a moralei, altfel spus a experienţelor morale. Culturile împrumută cu siguranţă caracteristici particulare unele de la altele, dar integrarea acestor particularităţi în ansamblurile respective le modifică în mod profund Astfel, a înţelege o cultură pentru Ruth Benedict, atât în starea sa prezentă cât şi în relaţiile sale dinamice cu alte culturi, înseamnă a înţelege caracterul său moral particular, direcţia psihologică proprie sistemului de valori cu care se identifică.Teza lui Ruth Benedict este că sistematizarea culturală este orientată către producerea unei anumite tendinţe psihologice fundamentale, care este locul veritabil de unificare a acestei culturi.