Sociologie

Sociologia: obiect, definiţie, teorie

• Sociologia studiază într-o manieră sistematică comportamentul social al grupurilor umane, impactul relaţiilor sociale asupra indivizilor, formarea şi schimbarea structurilor sociale.

• Ca orice ştiinţă, sociologia are un obiect de studiu, un corpus teoretic şi unul metodologic. Obiectul de studiu constă în complexul de atitudini şi de comportamente existente în grupuri, instituţii etc. Teoria se referă la enunţurile sintetice cu valoare explicativă şi predictivă care fac posibilă înţelegerea complexităţii sociale. Pin explicare înţelegem realitatea, iar pe această bază putem face afirmaţii cu privire la viitor (aspectul predictiv al teoriei). Metodologia sociologiei este ansamblul de instrumente care permite culegerea datelor într-o manieră sistematică, obiectivă şi verificabilă.

• Complexitatea deosebită a realităţii sociale face posibilă studierea acesteia din mai multe puncte de vedere, fiecare cu egală îndreptăţire. În sociologie există astfel, mai multe modele de gândire, mai multe paradigme. De aceea, sociologia este considerată o ştiinţă multiparadigmatică.

• O problemă de interes central pentru sociologie este raportul dintre individ şi societate. Şcoala sociologică de la Bucureşti, prin fondatorul său, Dimitrie Gusti, consideră că individul nu poate fi gândit în afara societăţii.

• Cu ajutorul noţiunii de socialitate putem înţelege că omul este în sine o fiinţă socială.

• Cunoaşterea sociologică, în concepţia lui Max Weber, presupune capacitatea de înţelegere raţională a sensurilor acţiunii sociale şi pe cea de empatie – de identificare emoţională cu fenomenul de investigat. Acest tip de cunoaştere se numeşte cunoaştere interpretativă sau comprehensivă.

• De asemenea, cunoaşterea sociologică presupune capacitatea cercetătorului de a înţelege fenomenul social în context, ceea ce Wright Mills numeşte imaginaţie sociologică. Imaginaţia sociologică desemnează totodată procesul de identificare şi exprimare a problemelor din societate în raport cu interesul public, sociologul asumându-şi astfel o misiune socială, în afară de aceea a cunoaşterii în sine.

• Prin cunoaşterea interpretativă şi prin imaginaţia sociologică observăm că sociologia este o ştiinţă militantă, condiţia cunoaşterii fiind asumarea problemelor, înţelegerea lor din interior.

2 Sociologia – ştiinţă a realităţilor sociale

• Capitolul acesta introduce noţiunea de instituţie. Structuri formale ale unor nevoi sociale, instituţiile şi comportamentele asociate constituie cu precădere obiectul de studiu al sociologiei.

• În concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti, societatea este totalitatea autonomă a indivizilor care desfăşoară activităţi de tip economic, spiritual, într-un context reglementat şi organizat (instituţiile), activităţi care sunt condiţionate biologic, psihologic şi istoric.

• Cunoaşterea sociologică este interesată de adevărul social, care nu coincide întotdeauna cu adevărul logic-formal. Realitatea socială este contradictorie şi dependentă de semnificaţiile atribuite de către actori acţiunilor lor sociale, semnificaţii care nu corespund standardelor unei argumentaţii de tip logic-formal. Logica socială este surprinsă de către sociologi în teorii.

• Cunoaşterea sociologică este o specie a cunoaşterii ştiinţifice şi, din acest punct de vedere, se deosebeşte atât de simţul comun, cât şi de demagogie. Dacă simţul comun este rezultatul experienţelor strict personale, fiind iluzoriu, pasional, limitat şi contradictoriu, demagogia se referă la discursul relativ logic care nu are relevanţă faţă de problematica realităţii.

• Dintre teoriile clasice majore, aici sunt trecute în revistă următoarele: sociologia corporativă – Durkheim, sociologia comprehensivă (interpretativă) – Weber, sociologia păturii superpuse – Eminescu şi sociologia naţiunii – Dimitrie Gusti.

• Pentru Durkheim, sociologia studiază faptele sociale, elemente ordonatoare prin constrângere pentru individ, de esenţă social-colectivă şi exterioare individului. Evoluţia societăţii fiind o chestiune de ordine normativă exterioară individului, ea se exprimă cel mai bine prin drept. De aceea, sociologul este nevoit să studieze evoluţia sistemelor de drept pentru a putea înţelege evoluţia societăţilor. În acelaşi timp, arată Durkheim, coeziunea socială este dependentă de integrarea morală a individului în societate. Este moral tot ceea ce este sursă a solidarităţii. Maladia socială care exprimă criza solidarităţii sociale – prin abatere de la normă – este numită de Durkheim anomie.

• Max Weber iniţiază sociologia comprehensivă (interpretativă). Pentru a înţelege realitatea socială, sociologul va trebui să înţeleagă semnificaţiile subiectiv atribuite de actor acţiunilor sale. Analiza acestor semnificaţii devine posibilă prin ideal-tipuri – constructe teoretice care au în vedere cu precădere latura raţională a acţiunii sociale. La scara evoluţiei generale a societăţilor, ideal tipurile ne permit să înţelegem progresul şi tipul de dezvoltare al acestora în raport cu rolul şi felul proceselor culturale. Cultura este, din această perspectivă, „sediul sensurilor” acţiunilor, al proceselor din societate. Tot ceea ce se întâmplă are ca explicaţie un sistem de valori care trebuie identificat şi înţeles de către sociolog.

• Mihai Eminescu este unul dintre cei mai semnificativi teoreticieni ai dezvoltării. Pentru el, cheia dezvoltării unei naţiuni constă în existenţa raporturilor compensatorii, de muncă, între elite şi restul comunităţii. Avem raporturi compensatorii, avem dezvoltare, arată Eminescu prin legea compensaţiei. Structura trebuinţelor trebuie să corespundă cu proporţia muncilor. Dacă elitele îşi onorează funcţia socială, adică pun poziţia ocupată de ele în stat în acord cu problemele comunităţii, societatea se va bucura de şansa dezvoltării economice şi sociale. Elitele care nu răspund nevoilor sociale, urmărindu-şi doar satisfacerea trebuinţelor personale, conduc societatea către subdezvoltare, iar statul către formule demagogice de organizare politică. Elitele răspunzătoare de acest fenomen sunt numite pătură superpusă.

• Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, consideră că sociologia trebuie să aibă în centrul preocupărilor sale naţiunea, cu toate problemele ei. Din acest punct de vedere, sociologia, ca sociologie militans are în centrul preocupărilor sale naţiunea care se manifestă prin voinţa socială. La nivel individual, capacitatea de actualizare depinde de dezvoltarea personalităţii în concordanţă cu cele mai înalte valori. Statul care pune în acord diferitele manifestări sociale – economice, juridice, spirituale, politice este numit stat cultural. Statul cultural devine posibil prin încurajarea dezvoltării personalităţilor individuale (ca personalităţi culturale) şi prin cunoaşterea nevoilor reale ale societăţii – prin cercetări integrale, de tip monografic.