Sociologie - Note de Curs

Noţiunea de sociologie

Dorinţa de a se cunoaşte pe sine şi umanitatea a fost stimulul pentru cunoaşterea şi înţelegerea vieţii sociale şi a societăţii în ansamblul ei. De aceea, primele gânduri despre societate apar odată cu societatea însăşi. Aceasta a fost aşa-numita „sociologie spontană” care cuprinde ideile şi reprezentările oamenilor cu privire la viaţa lor socială.

Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dată de filosoful Auguste Comte (în 1832) şi a fost definit ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Sociologia a căpătat însă, de atunci, multiple definiţii datorită complexităţii obiectului ei şi evoluţiei doctrinare interne.

Traian Herseni susţinea că „dacă sociologia este o ştiinţă care se dezvoltă pe liniile mai multor curente şi şcoli, cel mai bun mijloc de introducere în această ştiinţă nu poate fi decât înfăţişarea doctrinelor ei fundamentale”. Din aceeaşi perspectivă, sociologia este definită ca „ştiinţa societăţilor omeneşti, aşadar a tuturor formelor de coexistenţă sau convieţuire umană”.

Ca ştiinţă a vieţii sociale, sociologia este antrenată în procesele vieţii, activităţii şi societăţii umane. Sociologul este un produs şi un prizonier al epocii sale pe care o slujeşte şi o iubeşte. De aceea sociologia nu este pe deplin obiectivă, având inerente elemente subiective ale omului care a produs-o. unul din eforturile sociologiei ca ştiinţă, dacă vrea să rămână obiectivă, este critica doctrinelor sociologice pentru a discerne ceea ce este universal valabil şi corespunde adevărului ştiinţei. Indiferent de orientările ei sociologia trebuie să se impună ca o construcţie teoretică coerentă având la bază propriul sistem conceptual elaborat şi larg recunoscut.

Sociologia este o ştiinţă deschisă cu multiple legături şi întrepătrunderi cu toate ştiinţele umaniste, dar mai ales cu economia, filosofia, istoria, psihologia, pedagogia, dreptul etc. Ca majoritatea ştiinţelor enumerate mai sus, sociologia s-a desprins, la un moment dat, din corpul „mamei ştiinţelor” – filosofia. Este cea mai apropiată de psihologie, reuşind relativ greu să se delimiteze de psihologia socială, prin obiectul şi metodele de cercetare, pe care în parte le-a împrumutat de la ea. Aşa cum psihologia este ştiinţa centrală despre om ca individ, sociologia este ştiinţa centrală despre societate, concepută în totalitatea componentelor şi laturilor ei, a factorilor săi şi a agenţilor sociali în cadrul colectivităţilor şi comunităţilor umane, al societăţii, în general. În cadrul societăţii, omul este individualitatea care interacţionează şi se relaţionează la alţii construind un întreg sistem de valori interindividuale. De aceea relaţia individ-societate este esenţială în ansamblul problematicii proprii obiectului de studiu al sociologiei.

Sociologia, ca ştiinţă socială, este o ştiinţă antropologică, întrucât studiază omul şi societatea, omul ca individualitate şi personalitate, integrat ca factor creativ-participativ la viaţa şi activitatea socială.

Disciplinele şi ramurile sociologiei. Fiind atât de complex obiectul ei, sociologia are înainte un număr uriaş de probleme de o mare complexitate şi diversitate. De aceea în timp s-a format un sistem de discipline sociologice ce s-a extins treptat, ajungând să depăşească azi 100:

1) sociologia colectivităţilor umane

2) sociologia opiniei

3) sociologia valorilor

4) sociologia populaţiei (demografie socială)

5) sociologia comunicării (mass-media)

6) sociologia cunoaşterii

7) sociologia vieţii morale

8) sociologia religiei

9) sociologia artei

10) sociologia culturii

11) sociologia educaţiei

12) sociologia familiei

13) sociologia rurală şi urbană etc.

Obiectul sociologiei

„Sociologia are menirea de a explica societatea în mod complet”, susţinea Petre Andrei, şi are datoria de a se ocupa de realitatea în curs de devenire. De fapt, dacă sociologia este ştiinţă, ea trebuie să aibă, pe lângă un obiect propriu şi neconfundabil cu cel al altor ştiinţe şi caracteristica predictibilităţii, trebuie să explice atât fenomenele sociale trecute şi prezente, cât şi să le prevadă pe cele viitoare.

Sociologia studiază societatea în ansamblul ei, natura şi esenţa structurilor şi funcţiilor ei, modul în care ea evoluează. Deci, sociologia are ca obiect realitatea socială şi procesualitatea devenirii şi realizării acesteia.

Mai precis spus, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri. Fenomenele, procesele şi relaţiile umane precum: prietenia, iubirea, ura, colaborarea, atmosfera socială, nebunia, alcoolismul, prostituţia, criminalitatea, divorţul etc. sunt obiecte ale studiului sociologic.

Noţiunile sau conceptele fundamentale ale sociologiei sunt: societate, colectivitate, grup social, relaţii sociale şi interpersonale, opinie şi mentalităţi, personalitate, rol şi status social, cultură şi socializare, structuri sociale şi mobilitate socială, adaptare şi integrare socială, participare şi creativitate în plan social etc. Ele descriu fenomenele, procesele şi faptele sociale care alcătuiesc obiectul de studiu al sociologiei, dar sunt şi instrumentele conceptuale ale acestei ştiinţe.

Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţii, o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilor moderne. Preocupaţi de relaţiile umane, sociologii participă la rezolvarea problemelor privind producţia şi consumul, la ameliorarea metodelor de organizare şi conducere ale vieţii şi activităţii grupurilor. Totodată, ei participă la soluţionarea optimă a conflictelor sociale sau de muncă. Sociologia nu este, însă, o slujnică a altor domenii, ea are obiect şi metode proprii, poate sugera strategiile raţionale de dezvoltare socioumană, pentru că este o ştiinţă acţională şi practică. Ea face diagnoză socială a stărilor prezente şi prognoză a celor viitoare propunând soluţii şi strategii pentru atingerea unor stări sociale optime, spre care oamenii năzuiesc.

De la ştiinţa modernă la sociologie

Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut în secolul XVII. Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers incomparabil mai dificil, dat fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o reprezintă demersul de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază, realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică. Acţiunile oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice. Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să facă predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce făcea ca mecanica cerească să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv, de exemplu, descoperirea unei planete, este vorba de Neptun, fără ajutorul nici unui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului, hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice, era tocmai metoda nou propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Este vorba de cunoaşterea empirică a realităţii, este vorba de măsurarea fenomenelor, este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Apare astfel evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere, consacrate deja în fizică, la propriile domenii de investigaţie. Ideea era aceea de a utiliza modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate.