Tehnici de Intervenție AS

Asistenţa socială - de la acţiunea empirică

la intervenţia ştiinţifică

1. Factori şi tendinţe în profesionalizarea serviciilor sociale

2. Metodologia asistenţei sociale. Definiri şi componente

3. Teorie şi metodă în asistenţa socială contemporană

4. Tipuri de practică în asistenţa socială. Practica pozitivist/recuperatorie şi practica umanistă

1. Factori şi tendinţe în profesionalizarea serviciilor sociale

Ajutorarea persoanelor aflate în dificultate, în baza valorilor solidarităţii umane şi a carităţii creştine este o constantă a vieţii comunitare. Fiecare epocă istorică a iniţiat forme specifice de ajutor social, adecvate sistemului politico-economic şi modelului cultural dominant în societatea respectivă. Evoluţia formelor de asistenţă socială, de la acţiuni caritabile până la activităţi profesionalizate, fundamentate ştiinţific, a fost condiţionată de contextul istoric în care acestea au apărut şi s-au dezvoltat. Societatea modernă şi debutul erei industriale au generat transformări radicale în privinţa condiţiilor de viaţă, a valorilor şi mentalităţilor, aducând în prim plan alte probleme sociale şi impunând, schimbarea perspectivei de abordare a acestora.

Timp de aproape două milenii, din zorii creştinismului şi până în secolul al XIX-lea, asistenţa socială s-a practicat în forma acţiunilor caritabile, patronate de către Biserică sau iniţiate de persoane private, în timp ce intervenţia statului se rezuma la strategii represive centrate pe menţinerea ordinii sociale. În tot acest interval, asistenţa socială s-a practicat într-o manieră empirică, nefundamentată ştiinţific, mai puţin sistematică şi coerentă, concretizată în acţiuni spontane şi izolate.

Primul război mondial a demonstrat, însă, că problemele sociale nu se pot rezolva doar pe baza prestaţiilor Bisericii sau prin intermediul asigurărilor sociale, destinate anumitor categorii profesionale, sau prin intervenţia represivă a statului. Acest context a generat o schimbare de optică în analiza problemelor societăţii moderne şi o redefinire a rolului statului în administrarea complexităţii sociale, care au făcut posibilă apariţia asitenţei sociale ca domeniu distinct de activitate. Transformările social-politice şi culturale specifice societăţii moderne au influenţat considerabil dezvoltarea sistemelor de securitate socială, apariţia şi autonomizarea profesiei de asistent social, precum şi perfecţionarea metodelor de intervenţie psihosocială.

Aşadar, acţiunile de tip asistenţial sunt la fel de vechi precum societatea umană, însă apariţia unei profesii centrate pe “tratarea maladiilor sociale” în mod ştiinţific şi sistematic este un fapt relativ recent. Abia în primele decenii ale secolului al XX-lea s-au creat sistemele naţionale de protecţie socială şi, implicit, a demarat procesul construirii identităţii profesiei de asistent social. Iniţiativa, coordonarea şi coerenţa acestui proces se datorează, în mare parte, statului. Obiectivul dezvoltării asistenţei sociale profesionalizate, fundamentate ştiinţific, a impus iniţierea unor acţiuni pe mai multe niveluri:

- educaţional - dezvoltarea unui sistem de învăţământ specializat;

- metodologic – iniţierea unei metodologii a intervenţiei asistenţiale;

- instituţional – legislativ: crearea sistemelor naţionale de protecţie socială (cadrul instituţional şi legislativ specific);

Nivelul educaţional: primele şcoli de asistenţă socială s-au dezvoltat în S.U.A. (New York, 1900) şi, la scurt timp, au apărut şi în Europa Occidentală. Ţara noastră dispune de o tradiţie a învăţământului de asistenţă socială, cu rezultate remarcabile în formarea specialiştilor. În anul 1929 s-a înfiinţat Şcoala Superioară de Asistenţă “Principesa Ileana”, cu profil universitar, care a funcţionat până în 1949. După această dată şi până în 1969 a existat doar învăţământ post-liceal de asistenţă socială. În intervalul 1970 - 1990 nu a mai funcţionat nici o formă de învăţământ asistenţial, în această perioadă a regimului comunist, sistemul de asistenţă socială a înregistrat un regres considerabil, activitatea asistenţială reducându-se, în cea mai mare parte, la punerea în aplicare a unor mecanisme administrativ-birocratice (Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, 1996: 4-17). După 1990 s-a reînfiinţat învăţământul asistenţial universitar şi post-liceal şi, în acelaşi timp, a demarat procesul de reformare a sistemului de asistenţă socială, a cadrului instituţional şi legislativ, a practicilor de intervenţie, a statutului ştiinţific şi profesional al asistenţei sociale.