Teorii și Practici ale ONU Privind Dezvoltarea

Alături de pace, independenţă, drepturile omului, dezvoltarea a fost una dintre ideile forţă ale ONU încă de la înfiinţarea sa. Cu sprijinul ONU, înlăturarea colonialismului şi obţinerea independenţei de către statele foste colonii au durat mai puţin de două decenii, deşi se considera că procesul ar putea dura un secol. Fiecare individ să se bucure de drepturi individuale, civile şi politice, de un set de libertăţi economice şi sociale, s-a spus. Deşi fragilitatea drepturilor omului ca ideal este evidentă, acest ideal a devenit parte a conştiinţei moderne, un discurs universal, o aspiraţie puternică.

Ideea dezvoltării care duce la îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale populaţiilor ţine acum de domeniul evidenţei, dar nu a fost întotdeauna aşa.

ONU a avut rolul central în a promova anumite idei şi politici de dezvoltare, a le aduce pe agenda statelor, a construi consensul în jurul unor valori adiacente cheie, a conferi legitimitate şi autoritate măsurilor de realizare a acestor idei-forţă.

Marea Britanie a lăsat Ghana cu doar 95 absolvenţi de universitate la o populaţie de 9 milioane cetăţeni... În 20 de ani, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, împreună cu UNESCO, a pregătit peste un milion de profesori, mai mult de jumătate în Africa.

Înainte de crearea ONU, dezvoltarea nu făcea obiectul ştiinţelor socio-economice. Manualele clasice de economie nu conţineau informaţii referitoare la ţările în curs de dezvoltare. ONU a realizat o muncă de pionierat privind identificarea “măsurilor naţionale şi internaţionale vizând folosirea deplină a forţei de muncă”, “măsurilor vizând dezvoltarea economică a ţărilor subdezvoltate”, “măsurilor vizând stabilitatea economică internaţională” , dar şi adoptarea de către statele industriale a unor măsuri de încurajare a fluxurilor de capital şi investiţii spre ţările în curs de dezvoltare, de stimulare a creşterii producţiei şi a veniturilor reale; asistenţă tehnică acordată ţărilor subdezvoltate pentru a-şi elabora şi operaţionaliza eforturile de dezvoltare; măsuri sistematice de stabilizare a echilibrului internaţional, pe baza unui rol central acordat Fondului Monetar Internaţional.

Interesul politic şi financiar al Occidentului după al doilea răboi mondial s-a concentrat pe planul Marshall pentru Europa.

Decolonizarea a făcut ca numărul ţărilor membre ONU să fie din ce în ce mai mare. Dezvoltarea lor economică şi socială a crescut în importanţă pe agenda ONU, care a propus un prim deceniu al dezvoltării, principalul obiectiv fiind accelerarea creşterii economice a ţărilor în dezvoltare, creşterea venitului naţional. Obiectivul general urma să fie îndeplinit prin programe sectoriale în domeniul educaţiei şi mobilizării resurselor umane, agriculturii, reducerii foametei şi malnutriţiei, dezvoltării industriale, sănătăţii şi locuinţelor, transporturilor şi comunicaţiilor.

Programele sectoriale se sprijineau pe contribuţiile agenţiilor specializate ale ONU.

Economiştii angajaţi de ONU au analizat tendinţa de agravare a problemei balanţei de plăţi şi au ajuns la concluzia că tendinţa reflecta disparităţile dintre ritmul creşterii veniturilor din exporturi (cu precădere de materii prime) şi ritmul creşterii importurilor de bunuri.

În acest context, a fost creată Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) pentru a se ajunge la cristalizarea unei poziţii comune a ţărilor în dezvoltare (Grupul celor 77) .

Noţiunea de dezvoltare a fost lărgită astfel încât să includă eradicarea sărăciei, satisfacerea nevoilor umane elementare, crearea de locuri de muncă, distribuirea corectă a veniturilor şi avuţiei, protejarea mediului, dezvoltare grupurilor vulnerabile şi marginalizate, participarea la luarea deciziilor şi respectarea drepturilor omului.

Dezvoltarea a devenit un concept multidimensional. Teoriile iniţiale:

- industrializarea,

- transferul forţei de muncă din zonele rurale în cele urbane,

- rolul cheie al economisirii şi investiţiilor etc.,

au fost inspirate din istoria ţărilor dezvoltate, ca şi tendinţa de încurajare a privatizării şi liberalizării. De aceea trebuia instaurată o nouă ordine economică internaţională. Ideea a întâmpinat opoziţia masivă a ţărilor industrializate care nu au pus în practică recomandările conţinute în strategiile ONU cu privire la asistenţa pentru dezvoltare, transferul de tehnologii, codurile de conduită pentru întreprinderile transnaţionale etc.