Teorii Sociologice

Dublul principiu durkheimian al disocierii si identitatii între faptul social si faptul individual, remarca E. Stanciulescu în 1996, este reluat T. Parsons (1902-1979) în formularea si rezolvarea paradoxului socialului: compusa din indivizi autonomi, societatea este, totusi, mai mult decât un agregat, o suma a acestora. Solutia este formulata în termeni apropiati de cei ai lui Mead (si inspirati de acesta), afirmându-se existenta unei organizari interne a individului (personalitatii) care reproduce organizarea societatii si caracterul indisociabil al proceselor de producere a eului social (internalizare) si a celor de institutionalizare.

Cu toate ca, în ultimele lucrari, se poate constata o deschidere catre metoda comparativ-istorica utilizata de Durkheim, metoda pe care sociologul american o privilegiaza în analiza socialului este cea functionalist-sistematica. Constructia parsonsiana poate fi interpretata ca o teorie a sistemelor ierarhizate, organizata în jurul conceptului de sistem al actiunii.

1. Sociologia ca stiinta a sistemului general al actiunii

Sub influenta weberiana, Parsons considera ca obiectul sociologiei este actiunea sociala înteleasa ca un comportament uman. Autorul sau (ego) îi atribuie un sens subiectiv, acesta din urma fiind raportat la comportamentul unui partener (alter). Ca si Weber, remarca E. Stanciulescu, el poate fi considerat un reprezentat al individualismului metodologic: punctul de plecare al sociologiei este actorul (agentul) singular al actiunii, ca subiect, individual sau colectiv, capabil sa produca si sa comunice semnificatii.

Si sociologii români Ungureanu si Costea (1985) remarcau faptul ca Parsons defineste actiunea sociala într-o maniera weberiana, ca o conduita umana care este motivata si orientata prin semnificatiile pe care „actorul” le descopera în mediul sau, de care el este nevoit sa tina seama si carora încearca sa le raspunda. Definitia lui Weber presupune ceea ce Parsons va numi postulatul individualismului voluntarist, care genereaza doua dificultati în constituirea sociologiei stiintifice:

1. chiar daca „actorul” poate fi asimilat colectivitatii, grupului, clasei, unei regiuni sau civilizatii, statutul epistermologic al conceptului de actor individual este imprecis si neclar;

2. voluntarismul este o atitudine stiintifica adecvata pentru a înte1ege societatea ca o creatie sociala (nu doar ca un produs exterior sau absolut independent fata de „actorii” sociali), dar el este si o consecinta a afirmarii norrnelor sociale, nu a slabirii sau evitarii lor de catre „actor”. Weber nu a oferit raspunsuri si mijloace eficace pentru a înlatura aceste doua dificultati, dar este usor de vazut ca prima dintre ele l-a preocupat pe V. Pareto, iar cealalta a stat mereu în atentia lui E. Durkheim.

Unitatea elementara de analiza este, pentru o astfel de sociologie, remarca E. Stanciulescu, interactiunea ego-alter, acomodarea reciproca a comportamentelor, pe baza semnificatiilor care li se atribuie si care fac obiectul comunicarii simbolice, prin limbaj, între parteneri.

Adecvarea reciproca a comportamentelor este posibila numai daca fiecare dintre parteneri este simultan actor (cu scopurile, aspiratiile, nevoile, sale) si obiect în functie de care este orientata atât actiunea celuilalt, cât si propria actiune.

Totusi, activitatea de atribuire si comunicare de semnificatii si de raspuns la comportamentul partenerului nu se realizeaza într-un vid structural sau cultural: ele presupun totdeauna un environment, cuprinzând un ansamblu organizat de obiecte fizice si sociale care exercita presiuni (constrângeri) asupra subiectului-actor. Încercând sa „împace” sociologia durkheimiana a faptului social exterior si constrângator cu sociologia comprehensiva a lui Weber, Parsons trateaza fiecare interactiune ego-alter ca sistem. În aceasta consta originalitatea voita (si declarata) a conceptiei sale.

Rezulta ca obiectul (unitatea primara de analiza a sociologiei) îl reprezinta sistemul social, constând într-o pluralitate de actori individuali care interactioneaza unii cu altii într-o situatie ce contine cel putin un aspect environment-al, sunt motivati în termenii unei tendinte catre „optimizarea gratificatiei”, relatia lor cu „situatia” – incluzând aici si pe ceilalti actori – fiind definita si mediata în termenii unui sistem de simboluri împartatite si structurate cultural.

Orice sistem ego-alter poate fi analizat ca sistem de actiuni: preferând termenul actiune celui de comportament, Parsons pune în evidenta faptul ca gândirea sociologica are ca punct de plecare actorul singular, dar trebuie sa ajunga la identificarea tipurilor, modelelor de actiuni si a mecanismelor prin care se articuleaza diferitele comportamente individuale: actiunea este constituita din structuri si procese prin care fiintele umane emit intentii semnificative si, cu mai mult sau mai putin succes, le materializeaza în situatii concrete.