Violența Conjugală

Rezumat. Victime ale violenţei în cuplul conjugal sînt mai ales femeile, indiferent de categoria socioprofesională din care fac parte. Fenomenul ţinut mult timp sub tăcere este acum mediatizat, recunoscut. În literatura de specialitate sînt tratate probleme ale cuplului, factori de predictibilitate a conflictelor, a separării, factori favorizanţi ai apropierii partenerilor sau ai reconstrucţiei relaţiei lor conjugale, modul în care poate fi rupt cercul vicios al violenţei, care sînt cele mai nimerite intervenţii specifice, cum poate fi prevenită violenţa conjugală. Conferinţa mondială de la Beijing (1995) cerea mai multe cercetări asupra violenţei conjugale. Plină de învăţăminte este L'enquête nationale sur les violences envers les femmes (Franţa) asupra căreia ne oprim pentru a-i prezenta metodologia şi cîteva concluzii. Optăm apoi pentru o definire a violenţei conjugale din perspectiva sociologiilor constructiviste şi-i distingem manifestări, semne, simptome. Distingem tipuri ale violenţei conjugale, ciclul acesteia, cu faze principale şi efecte. Deoarece fenomenul violenţei conjugale nu este nou, de-a lungul timpului au fost propuse mai multe modele explicative, de obicei cauzaliste, pozitiviste (de la cele care localizează cauze în persoana care se comportă violent, la cele care le localizează în exteriorul ei). Aceste modele reflectă complexitatea fenomenului, dar, din perspectivă constructivistă, considerăm util demersul centrat pe soluții de reyolvare a problemelor, decît provenienţa lor. Explicaţiile date fenomenului le evaluăm în termeni de utilitate terapeutică (identificăm şi criterii de selecţie a lor în funcţie de context, de caz). În ultima parte ne oprim asupra a ceea ce se face şi ceea ce se poate face pentru cei implicaţi de violenţa conjugală (în special asupra unor programe ce privesc pe autorii violenţei, avînd în vedere că asupra sprijinirii femeilor şi copiilor victime sînt mai multe informaţii la noi).

Cuvinte-cheie. Violenţă conjugală, cuplu conjugal, modele explicative ale violenţei, constructivism, servicii sociale

În cadrul cuplului conjugal, în Europa, victime ale violenţei sînt mai ales femeile (una din cinci), indiferent de categoria socială din care fac parte . Mult timp, fenomenul a fost ţinut sub tăcere. În present este mediatizat, recunoscut. Femeile, multimedia, asistenţii sociali, medicii, diferite categorii de terapeuţi şi publicuri par mai sensibili decît înainte la acest fenomen văzut, perceput ca reflectare a « dorinţei » unui partener de a-l domina pe celălalt şi care începe cu insulte, cu « vorbe grele », pentru a se ajunge la înjurături, lovituri... Familia este protectoarea intimităţii, dar ea poate fi şi locul violenţei ţinute în secret de ruşine, datorită sentimentului vinovăţiei etc. Autorul violenţei caută să-şi justifice actul, să-l lege de « predispoziţii » interne, de factori externi (stress, alcool, şomaj), să-l minimizeze, să dea vina pe persoana-victimă. Pentru a înţelege comportamentul acesteia ajungem la delicata chestiune a dragostei care care-i pune uneori pe cei doi în imposibilitatea de a con-vieţui şi de a nu putea trăi unul fără celălalt…

O medie a rezultatelor cercetărilor arată că şase femei din nouă au idealizat cuplul , închipuindu-şi, la vîrsta de 19-20 de ani, că se vor căsători pentru veşnicie, vor avea soţ iubitor, copii frumoşi, cuminţi și vor rămîne fericite la casa lor toată viaţa… «Eu cred că un cuplu este format din două persoane care se iubesc, sînt deschise, îşi spun tot, împărtăşesc şi bune şi rele (…) ; femeia nu este bună doar la cratiţă, să aibă grijă de copii, să fie tot timpul la dispoziţia bărbatului ; ea are drepturi, are responsabilităţi, ca şi partenerul» (M., studentă, anul II) . Multe femei constată apoi că aspiraţiile lor sînt departe de cele ale consoartei… «Mi-am dorit, ca toată lumea, o mare dragoste, un om cu care să împărtăşesc totul, să fim fericiţi şi să avem noroc … Eu nu am dat peste persoana dorită» (A., 28 ani, casnică).

Este adevărat că lumea în care trăim ne impune modele, ne afectează identitatea, comportamentele, relaţiile («dacă organizarea socială este patriarhală, ea se bazează pe raportul dominant/dominat în care fiecare are sarcini productive specifice, tinerii fiind pregătiţi pentru rolurile de bărbat şi de femeie așa cum sînt ele jucate în mediul familial cît şi în cel comunitar » ), ca urmare, violenţa conjugală poate fi văzută şi ca o traducere la nivel individual a raportului de putere între sexe la nivel societal («căsătoria reprezintă pentru multe femei un înveliş ce pare să învăluie fericirea în doi, dar care acoperă adesea condiţia de victimă… ; ea implică acceptarea culturii supunerii faţă de soţ, o poziţie tributară acestui statut » ), în care lipseşte comunicarea, în care se pot ridica ziduri de tăcere… Dar explicațiile nu pot anula responsabilitatea individuală ale membrilor cuplului și a altor implicați.

Interesează violenţa în cuplu ? Care sînt factorii declanşatori ai violenţei în cuplul conjugal ? Poate fi rupt cercul vicios al violenţei în familie ? Cine poate ajuta cuplul să facă faţă încercărilor şi să iasă cu bine din ele?

1. Anchete privind violenţa conjugală

Dacă urmărim literatura de specialitate în domeniu, putem identifica numeroase teme privind problemele cuplului, factori de predictibilitate a neînţelegerilor sau a separării membrilor unui cuplu, cauze ale divorţului , factori care favorizează apropierea partenerilor, reconstrucţia relaţiilor deteriorate, sau încercări de evitare a« spiralei infernale » a violenţei conjugale,intervenţii potrivite în cazul membrilor implicaţi de violenţe, cum pot fi păstrate bunele relaţii în cuplu prin asistenţă, terapie, cum poate fi prevenită violenţa conjugală. Astfel, unii au aflat ”perioade critice” în viaţa cuplurilor (de exemplu, în primii şapte ani de căsătorie, după circa 16 ani de căsătorie; în SUA, cei care se căsătoresc au 50% şanse să divorţeze în aceste intervale ). Divorţurile precoce par legate de intensitatea conflictelor, divorţurile tardive par legate de destrămarea legăturilor afective pozitive. În unele lucrări aflăm tipologii ale « bărbaţilor violenţi » (în funcţie de originea lor sociodemografică şi de caracteristicile personalităţii lor ). În altele, mai recente, se încearcă identificarea unor caracteristici ale cuplurilor armonioase, cuplurilor în conflict dar neviolente, cuplurilor marcate de violenţă.

Conferinţa mondială privind femeile de la Beijing cerea să se facă mai multe cercetări, să se întocmească mai multe statistici privind violenţele împotriva femeii. Plină de învăţăminte în acest sens este L'Enquête nationale sur les violences envers les femmes (Franţa) realizată în 2000, pe un eşantion de 6 970 femei, cu vîrste cuprinse între 20 şi 59 de ani, care locuiau în oraşe, trăind sau care au trăit încuplu (52%), care desfăşurau sau desfăşuraseră o activite profesională în ultimele 12 luni etc. În chestionarul construit pentru culegerea informaţiilor, întrebările privind actele, comportamentele violente veneau după cele referitoare la caracteristicile familiale, economice, sociale, rezidenţiale, matrimoniale, după informaţiile biografice sau cele privind starea de sănătate a celor implicaţi. Cuvintele “violent”, agresor”, ”victimă” nu au fost utilizate, cerîndu-se doar evocarea faptelor referitoare la violenţe verbale, psihologice, fizice sau sexuale în ultimele douăsprezece luni, în spaţiul public, la locul de muncă, în cuplu, în relaţiile cu cei apropiaţi. Aplicarea fiecărui chestionar a durat circa 45 minute. O primă concluzie a fost că grupul de femei cel mai afectat de fenomen era cel compus din femeile aflate în adăposturi speciale, în centrele de primire de urgenţă, cele « fără domiciliu fix » (circa 14 000 - 15 000 în Franţa metropolitană). Agresiunile fizice şi sexuale păreau să fie cele care aduceau atingere gravă persoanei, iar insultele, denigrările, dispreţul, controlarea celuilalt, presiunile psihologice, prin repetare, păreau să devină fapte anodine…