Elemente de economie - material ajutător pentru cursul de econometrie

Scopul economiei poate fi considerat utilizarea completă a resueselor (de capital, de muncă) la un nivel rezonabil de stabilitate a preţurilor de menţinere a resurselor naturale de bază. Preţurile, profiturile şi drepturile de proprietate sunt componentele esenţiale ale economiei de piaţă. Elementele care constituie, prin deciziile luate şi mai ales prin înfăptuirea acestora „comportamentul motor“ al economiei îl reprezintă agenţii economici. Ei pot fi clasificaţi astfel:

- persoane fizice;

- persoane juridice (firme, instituţii);

- străinătatea.

Economia, privită ca un complex de elemente în interdependenţă, presupune existenţa unor structuri precum:

- structura materială (ramuri, subramuri);

- structura tehnologică;

- structura de forţa de muncă;

- structura financiară;

- structura de proprietate.

Astfel de structuri includ procese, agenţi şi conexiuni evidenţiate de o serie de variabile dintre care unele cu o mare putere de sinteză. Spre deosebire de matematică, econometria este interesată de conţinutul (definiţia, domeniul) acestor variabile precum şi de contextul în care ele se poziţionează în raport cu alte variabile.

Gruparea frecvent utilizată în reprezentările macroeconometrice privind variabilele şi relaţiile dintre ele are în vedere:

- grupul variabilelor economiei reale (consum, investiţii, producţie, export, import, etc);

- grupul preţuri-salarii (preţ, inflaţie, cost, salariu, etc)

- grupul de variabile privind sectorul monetar-financiar (masa monetară, rata dobânzii, curs de schimb, venituri, cheltuieli, etc)

1.1. Variabile din economia reală, sectorul salarii-preţuri, sectorul financiar-bancar

1.1.1 Variabile din sectorul economiei reale

Consumul – proces de utilizare a produselor (bunuri, servicii) în vederea satisfacerii nevoilor individuale. În sens apropiat sunt folosite noţiunile: cerere, vânzări, consumul populaţiei. În raport cu categoriile mari de produse, cererea se poate referi la:

- produse ce uz curent (sau cele de strictă necesitate) dependentă îndeosebi de numărul populaţiei (liniar) şi mai puţin de venit (neliniar);

- servicii, având drept factori: venitul, oferta, înzestrarea cu bunuri durabile, reclama, preţul (sens invers);

- produse durabile (mobilă, frigidere, etc a căror cerere depinde de : preţ, număr de noi apartamente, venit);

- produse cu cerere rară (casă, automobil) – categorie pentru care cererea depinde de preţ, dobândă, venituri curente dar şi anticipate, economii.

Cererea globală – include şi achiziţiile de produse realizate de agenţii economici în scopuri legate de producţie.

Consum final – include atât produsele cumpărate cât şi cele realizate în propria gospodărie (autoconsumul).

Consumul este determinat de factori precum: venit, preţ, tradiţie (t-1), ofertă, sezon, rata dobânzii, economii (t-1), ănzestrare, preferinţe (calitative).

Consumul determină: producţia, preţul, redimensionarea pieţii interne, investiţiile, importul.

Identităţi şi relaţii de echilibru:

Cererea agregată = suma cererilor (consumului) pe categorii de produse

Cerere = ofertă

Teorie în domeniul consumului:

O teorie ne-clasică abordează problema cererii prin prisma utilităţii marginale descrescătoare (folosul sau satisfacţia unei unităţi suplimentare dintr-un produs descreşte pe măsură ce cantitatea cumpărată creşte) precum şi din perspectiva stării de indiferenţă şi echilibru consumului în sensul egalei satisfacţii „provocate“ de bunuri aflate în relaţii de echivalenţă;

- legea cererii şi relaţia de sens invers dintre cantitatea cumpărată şi preţ;

- rolul venitului curent consoderat element determinannt al consumului (M. Keynes) respectiv a venitului permanent (M. Friedman) ca şi teoria ciclului de viaţă (Modigliani) şi rolul economisirii.

Producţia – variabilă economică al cărei nivel se determină pe diverse trepte de organizare a activităţii începând cu rezultatul activităţii de creare de bunuri de către o firmă, continuând cu producţia de subramură şi ramură şi sfârşind cu agregatele obţinute la nivel de economie naţională (PIB, PNB, PIN, Venit Naţional). În sens similar sunt folosite noţiunile: ofertă, venit, realizări din activitatea de bază.

PIB – indicator valoric privind rezultatele evaluate pe întreaga economie naţională într-o perioadă dată. Se obţine ca o sumă a valorii adăugate brute privind rezultatele înregistrate în ţară (nu şi de firmele româneşti din străinătate care, alături de cele româneşti din ţară produc valori cuprinse în PNB). În ce priveşte PIN el se determină astfel PIN=PIB-Amortizare. PIB reprezintă indicatorul standard al producţiei la nivel macroeconomic. Întrucât PNB şi PIN prezintă, în timp, fluctuaţii identice cu PIB, putem utiliza în modelare oricare dintre aceste agregate cu condiţia să fim consecvenţi. Fiind indicatori valorici este deseori necesar să avem în vedere influenţa exercitată de modificarea preţurilor asupra nivelului lor, ceea ce face necesară deflaţionarea.

Venitul naţional – rezultă fie prin însumarea veniturilor provenite din activitatea economică (salarii, profituri, chirii) fie prin însumarea cheltuielilor (consum, formarea capitalului fix, exporturi, etc din care se scad importurile, impozitele) fie prin agregarea rezultatelor în producţie.

Alţi indicatori:

- producţia industrială

- producţia agricolă

- productivitatea – indicator al eficienţei utilizării resurselor, obţinut sub forma producţiei ce revine pe o unitate de resursă utilizată. În mod frecvent, referirile se fac la productivitatea muncii. Depinde de: motivare (factor calitativ), utilare, calificare.

Productivitatea determină variabile precum: salariul, costul, producţia.

Identităţi:

PIB=Consum+Investiţii+Achiziţii guvernamentale+Export-Import

Rata de creştere a producţiei=Rata de creştere a numărului de ore lucrate+Rata de creştere a productivităţii.