Obiectul și metoda statistică

1.1. LOCUL ŞI PARTICULARITĂŢILE STATISTICII CA OBIECT ŞI METODĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE ŞI ECONOMICE

“ Într-o zi gândirea statistică

va fi la fel de necesară,

oricărui cetăţean folositor societăţii,

ca scrisul şi cititul” – H. G. Wells

Studierea proceselor şi fenomenelor care au avut loc, au loc şi care pot avea loc în viitor în domeniul economiei şi în alte domenii ale vieţii sociale, politice, etc. este imposibilă fără cunoaşterea parametrilor cantitativi şi desigur calitativi.

Rădăcinile istorice ale statisticii moderne sunt:

- statistica practică – înregistrări sistematice sau izolate, ce pot fi asimilate unor observări statistice utilizate şi astăzi.

Statistica a fost folosită încă din antichitate. Se cunosc date despre:

- 5000- 2000 – lista de persoane şi bunuri pe tăbliţe de argilă,

- “inventarierea” aurului în Egipt prin anii 2650-2190 î.e.n.,

- recensământul populaţiei la romani - 550 î.e.n.,

- diverse forme de înregistrare sunt aduse în Biblie şi Talmud.

- Statistica descriptivă – ca disciplină de învăţământ şi de concepte a statisticii practice necesară conducerii de stat.

Printre primele descrieri sistematice se numără:

- lucrarea lui Francesco Sansovino (1521-1586) despre guvernare şi administraţie, ceea ce avea în vedere descrierea statului, cu bogăţiile sale.

- În Rusia lucrarea lui Kirilov “ Situaţia înfloritoare a statului rus”

- În România lucrarea lui Dmitrie Cantemir “Descriptio Moldaviae”

- aritmetica politică şi calculul probabilităţilor - ca fundamentare conceptuală şi mod de interpretare a fenomenelor în statistica modernă.

Numele acesta provine de la lucrarea lui William Petty (1623-1687) “Aritmetica politică” (1690) , în care utilizează aşa noţiuni ca medie, proporţie, repetabilitate, cauzalitate etc.

Prin mijlocul secolului XVIII-lea şi secolul XIX-lea este specifică folosirea tot mai frecventă a metodelor matematice şi în special calculul probabilităţilor în investigarea şi interpretarea rezultatelor privind fenomenele şi procesele din societate. Aici se poate sublinia aportul adus de aşa savanţi ca: Fisher, Yule, Pearson, Cebâşev, Liaponov, Marcov şi alţii.

Etimologia cuvântului statistică provine de la cuvântul latin status – cea ce are sensul de stare politică. În lucrările ştiinţifice cuvântul statistică a fost pentru prima oară utilizat de Gottfried Achenwall în 1746 pentru a desemna o “ştiinţă a descrierii statului” folosită pentru evaluarea într-o formă sistemică a unor variabile, ca de exemplu – producţia sau consumul de produse agricole.

Astăzi cuvântul statistică este utilizat în limbajul universal, atât al ştiinţei, cât şi în viaţa cotidiană. Suntem într-un fel familiarizaţi cu aşa noţiuni ca: date statistice, informaţie statistică, indicatori statistici, ipostaze (aspecte) statistice, etc.

Prin statistică se subînţelege:

- totalitatea datelor despre anumite fenomene – statistica natalităţii, statistica muncii, statistica suprafeţelor agricole, etc.;

- însuşi procesul de colectare a datelor cu prelucrarea lor ulterioară, sau cu alte cuvinte activitate practică a organelor de statistică;

- ştiinţa despre procedeele de investigaţie statistică şi de formare a indicilor statistici cu aplicare la cele mai variate fenomene sociale, ansamblul metodelor şi procedeelor de culegere, prelucrare şi analiză a datelor înregistrate, modul de cercetare a fenomenelor de masă;

- disciplină ştiinţifică şi de învăţământ.

Obiectul de studiu al statisticii poate fi definit astfel:

Statistica studiază fenomenele de masă, fenomene care sunt supuse acţiunii legilor statistice, se manifestă în condiţii concrete, variabile în timp şi spaţiu, din punct de vedere cantitativ şi în strânsă legătură cu partea lor calitativă.

Statistica se ocupă de acele fenomene şi procese care se desfăşoară într-un număr mare de cazuri, pot reproduce unele regularităţi şi care sunt denumite fenomene de masă sau fenomene de tip colectiv. Aceste fenomene sunt alcătuite din fenomene simple – fenomene care pot să apară ca rezultat al unei singure cauze, care pot fi numite şi identice, şi fenomene tipice.

Fenomenele care apar ca rezultat al mai multor cauze comune, în condiţii variabile, cu grade şi sensuri diferite de influenţă se numesc fenomene atipice .

Fenomenele de masă, prin definiţie se caracterizează conform unor particularităţi cum ar fi:

- un număr mare de cazuri individuale, pentru ca esenţa lor să fie pusă în evidenţă din punct de vedere statistic;

- variabilitatea fenomenelor de masă, adică ele sunt supuse acţiunii unui număr mare de factori de influenţă de esenţialitate şi natură diferită;

- fenomene de tip nedeterministe, stohastice (întâmplătoare);

- forma individuală de manifestare a fenomenelor de masă este diferită.