Statistică în psihologie

Introducere în statistică

Definiţia statisticii

Una din definiţiile care pot fi găsite în Dicţionarul explicativ al limbii

române (DEX) pentru cuvântul statistică este ”evidenţă numerică

referitoare la diverse fenomene”.

O altă definiţie spune că statistica este o ramură a matematicii al cărui

obiect de studiu îl reprezintă elaborarea unor metode de analiză a unor

”fenomene de masă”, indiferent de natura acestora.

Statistica se ocupă cu colectarea, prelucrarea şi analiza datelor de

observaţie asupra unui proces sau fenomen, în vederea studierii acestuia.

Statistica matematică stabileşte fundamentele teoretice şi ştiinţifice ale

metodelor statistice, care, apoi sunt aplicate în diferite domenii.

În prezent, metodele statistice ocupă, practic, întregul spectru al ştiinţelor

contemporane.

Statistica operează cu reprezentări ale diferitelor aspecte ale realităţii şi

anume cu acelea care pot fi numărate, măsurate sau cuantificate.

Statistica oferă mijloace şi modele de cunoaştere a realităţii, căi prin care

se explorează necunoscutul şi se fac previziuni.

Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie

Psihologia are ca obiect de studiu cunoaşterea omului sub diferite aspecte

ale comportamentului acestuia. Cum acestea sunt greu de cuantificat, iar

statistica lucrează cu numere, s-ar părea că cele două ştiinţe nu au nimic

în comun.

La prima vedere pare cel puţin ciudată legătura între statistică şi

psihologie. De a lungul timpului oamanii de ştiinţă au găsit această

legătură: mai întâi filozofii, apoi matematicienii.

Se pot distinge trei modalităţi ”neştiinţifice” de fundamentare a

cunoaşterii umane(Spata 2003):

- Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii, care se bazează pe

adevăruri prestabilite. Cunoaşterea bazată pe autoritate decurge din

din supunerea necondiţionată faţă de exponentul autorităţii

respective, care poate fi savant, divinitate etc.

- Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia. O teorie este adevărată

prin simplu fapt că este logică. Celebrul silogism antic: ”Toţi

oamenii sunt muritori. Socrates este om. Deci, Socrates este

muritor” este adevărat şi nu are nevoie de studiu pentru a fi

demonstrat.

Raţionamentul de tip deductiv nu este întotdeauna valabil deoarece

se bazează pe adevăruri care au condus în trecut la constituirea

principiului din care a decurs raţionamentul deductiv.

Principiul inductiv porneşte de la cazuri specifice pentru a obţine

concluzii generale.

- Bunul simţ sau experienţa. Se bazează pe observaţii sau experienţă

îndelungată, care îl fac credibil. De exemplu, am fi tentaţi să

apreciem că o persoană care suferă o criză într-un spaţiu public are

mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai multă lume în

jur. În realitate, rezultatele unor cercetări ştiinţifice arată că în

astfel de situaţii are loc un fenomen de ”diminuare a

responsabilităţii”, iar ajutorul primit este mai puţin prompt decât

dacă în jur ar fi mai puţini oameni.

Modalităţile de cunoaştere prezentate mai sus sunt importante, dar nu

pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizatoare.

Ele pot fi utilizate pentru ipoteze de cercetare, dar nu pot înlocui

demersul doveditor.

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi

interpretarea datelor de acelaşi tip, de la evaluarea ratei şomajului şi

calcularea indicelui de inflaţie până la studiile care estimează eficienţa

unui medicament sau a unei metode de psihoterapie.