Cursuri științe administrative

Curs 1

Stiinta administratiei. Notiuni introductive (I)

1. Notiune si terminologie

2. Obiectul stiintei administratiei

3. Continutul stiintei administratiei

1. Notiune si terminologie

Noţiunea de administraţie publică este definita in primul rand de căre ştiinţa administraţiei, dar si de alte discipline conexe, cu care are legătură directă, cum ar fi şi ştiinţa dreptului administrativ.

În literatura de specialitate, în mod frecvent întâlnim noţiuni ca: administraţia de stat, administraţie, activitate executivă şi, mai nou, administraţie publică, uneori cu înţelesuri diferite, alteori punându-se semnul egalităţii între unele dintre acestea.

Noţiunea de "administraţie" desemnează unele compartimente organizatorice din structura unei unităţi sau organ, ori activităţi ale acestora care nu au caracter productiv.

Unii autori, utilizând noţiunea de "administraţie de stat" arată că prin aceasta se înţelege un „sistem de organe ale statului" sau o anumită formă fundamentală de activitate a statului, respectiv, „activitatea administrativă". Trebuie precizat că noţiunile de "activitate administrativă" şi "organe administrative" pot fi desemnate şi prin termenii "activitate executivă", respectiv "organe executive", noţiunile "administrativ" şi "executiv" fiind folosiţi alternativ, cu sens identic.

Alţi autori fac distincţie netă între "administraţia de stat" şi "activitatea executivă". Acestia definesc administraţia de stat ca "activitatea ce se desfăşoară pentru îndeplinirea în mod practic şi concret a funcţiilor statului şi a sarcinilor organelor administrative de stat". În acest înţeles larg, aceşti autori deosebesc administraţia de stat, de activitatea executivă, care se îndeplineşte de catre organele executive, iar studierea ei formează obiectul ştiinţei administraţiei de stat, pe când activitatea executivă este reglementată de norme de drept administrativ.

Administraţia publică, ca modalitate de realizare a puterii executive, are în centrul preocupărilor sale gestionarea interesului public, asigurarea fucţionării regulate şi continue a serviciilor publice.

În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării -administraţia - constă într-o activitate ratională şi eflcientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi fmanciare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Societatea cunoaşte un proces continuu de diversificare şi multiplicare a serviciilor administrative, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.

Doctrina consideră că în conţinutul complex al administraţiei se cuprind imperativele: a prevedea, a organiza, a conduce, a coordona, a controla.

Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea cuprinzând şi administraţia particulară.

Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi cea particulară, urmăresc un scop utilizând anumite mijloace. Există diferenţe esenţiale între cele două forme de administraţie, atât sub aspectul finalităţii, cât şi sub cel al resurselor folosite.

Administraţia publică, spre deosebire de administraţia privată, urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii publice, în mod dezinteresat, prin realizarea de servicii publice.

Termenul "administrativ" este de origine latină şi înseamnă a servi la ceva, a servi pe cineva. Administraţia publică, prin natura ei, are menirea de a servi interesul public, de a fi un serviciu public pus la dispoziţia societăţii şi a cetăţenilor.

O problemă deosebit de importantă, cu soluţii diverse date de către doctrina, o reprezintă raportul dintre administraţia publică şi stat. Puterea constituită în stat îndeplineşte trei funcţii esenţiale: legislativă, executivă şi judecătorească.

Administraţia publică este o activitate strâns legată de puterea executivă, în doctrina tradiţională franceză ea fiind definită ca acţiune a puterii executive prin procedee de putere publică.

Statul, ca formă de organizare socială işi constituie un sistem de instituţii politice care îi permit să comande, să guverneze. Institutiilor politice le sunt subordonate instituţiile administrative care realizează deciziile instituţiilor publice.

Aşadar, administraţia publică este exercitată de puterea executivă în regim de putere publică, fiind o modalitate de realizare a funcţiunii executive a statului, dar nu singura, executivul exercitând şi alte raporturi cu organe constituţionale ale statului.

Noţiunea de administraţie publică este susceptibilă a căpăta două sensuri: unul material şi altul formal.

În sens material administraţia publică reprezintă o activitate de organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin acţiuni cu caracter de prestaţie.

Administraţia publică, în sens material, nu se poate reduce la activităţi executive de dispoziţie, de prescripţie, ci ea constă în diferite prestări realizate pe baza şi în executarea legii, pentru îndeplinirea interesului general prin asigurarea de servicii publice.

În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de organe cuprinzând diverse structuri administrative, care realizează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.

Administraţia publică se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice, care alcătuiesc sistemul acesteia. Puterea executivă este cea care asigură conducerea şi controlul întregului sistem al administraţiei publice. Satisfacerea intereselor generale ale comunităţii naţionale nu poate fi încredinţată decât administraţiei statale.

În acelaşi timp, regimul centralizării coexistă cu regimul descentralizării administrative, care permite colectivităţilor locale să se autoadministreze.

Descentralizarea este acel sistem potrivit căruia administrarea intereselor locale -comunale, orăşeneşti, judeţene - se realizează de către autorităţile liber alese de către cetăţenii colectivităţii respective, sub supravegherea statului.

Autonomia locală, privită ca un fenomen pur administrativ, nu apare decât ca o ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative; în esenţă, aceasta reprezintă transferarea unor competenţe administrative de la nivelul central către diverse organe sau autorităţi administrative care funcţionează autonom în unităţile administrativ-teritoriale fiind alese de către colectivităţile locale respective.

Activitatea autorităţilor locale se află sub controlul de legalitate al statului, prin agenţii puterii executive deconcentraţi la nivelul judeţelor - prefecţii.

Administraţia publică presupune utilizarea, în regim de drept public, a unor resurse - umane, materiale si financiare - pentru satisfacerea interesului general.