Deontologia Functionarului Public

Partea I INTRODUCERE ÎN DEONTOLOGIA FUNCŢIEI PUBLICE

Capitolul I. DELIMITARI CONCEPTUALE

Noţiune de deontologie

Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul

celor care practică o anumită profesie.

Deontologia are la bază datoria morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau

a teoriei generale a datoriei morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esenţială între

etică şi deontologie. Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia

este o ştiinţă aplicată sau aplicabilă.

În cazul funcţiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei

serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei

activităţi. Obţinerea unei eficienţe maxime depinde şi de gradul de conştinciozitate de atitudinea

conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică bine stabilită şi îi sunt asigurate

unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în bune condiţii şi asigurarea unui trai

decent, el se va putea dedica întru totul activităţii autorităţii sau instituţiei publice din care face

parte. În aceste condiţii, el îşi va îndeplini cu conştiinciozitate sarcinile de serviciu1 şi va pune

în exerciţiul funcţiei toate cunoştinţele şi calităţile sale.

Persoana care ocupă o funcţie publică are pe lângă obligaţiile de consilier juridic o serie

de obligaţii cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, şi care circumscriu etica profesiei de

funcţionar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcţionar le respectă pe durata

exercitării unei funcţii publice poartă generic denumirea de ,,deontologie". Sintagma

,,deotologie" provine din cuvintele greceşti ,,deon", ,,deontos" care înseamna ,,ceea ce se

cuvine", ,,ceea ce trebuie făcut” şi ,,logos" care înseamnă ,,studiu, ştiinţă”.

Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii a fost subliniată

şi de Immanuel Kant care a arătat că: “Legea însăşi trebuie să fie scopul unei voinţe morale

bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu depinde de simţuri"2.

1 "Teoria lucrului bine făcut" - Tadeus Kotarbinski, 1886-1981

2 Immanuel Kant- Critica raţiunii practice, Ed. I.S.R. pg. 71

Datoria primordială a funcţionarului public este servirea interesului general aşa cum

reiese din însăşi etimologia cuvântului administraţie din latinescul “administer" care înseamnă

,,slujbaş, senvitor"

Prin urmare, obligaţiile de ordin moral ce trebuie respectate derivă din scopul exercitării

funcţiei publice, anume slujirea societăţii şi a cetăţenilor. În măsura în care actele normative

stipulează expres aceste obligaţii morale, ele dobândesc dimenşiune profesională.

În dicţionarul "Le Petit Larousse"(1955) este definită deontologia ca "ansamblul de

reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile dintre aceştia,

raporturile dintre aceştia şi clienţii lor, dintre ei şi public".

Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la la graniţa dintre drept

şi morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament

profesional sau privat3. Unele din aceste norme sunt consacrate juridiceşte, putând fi deci

impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, altele sunt sacţionate doar de opinla

publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.