Dezvoltare Umană

Sintagma „dezvoltare umană” a apărut relativ recent în vocabularul ştiinţelor sociale, desemnând un corp tematic interdisciplinar care îşi propune să ofere o imagine de ansamblu a evoluţiei omului şi societăţii. Din perspectiva unui asemenea proiect cognitiv, Dezvoltarea umană – ca disciplină academică – este în mod necesar un demers istorist: el aşează evenimentele umane în serii temporale cvasi-cauzale cărora le dă logică şi sens „de la înălţimea prezentului” şi pe care le interpretează în raport cu o idee de intenţionalitate sau finalitate sintetizată retrospectiv şi subiectiv. Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre dezvoltarea umană nu avem în vedere vreo „mecanică universală” sau vreo ordine ca atare, prestabilită (ce aşteaptă doar să fie descifrată), ordine în care s-ar insera deopotrivă istoria naturală şi devenirea umană, ci ne referim la proiecţiile spiritului care îşi construieşte identitatea şi care atribuie un sens existenţei sale, situându-se în istorie. După cum afirma Raymond Aron, „conceptul de istorie nu este legat în mod esenţial de ipoteza unei ordini totale. Decisive sunt conştiinţa trecutului şi voinţa de a se defini în funcţie de el. Deosebirea dintre oamenii şi popoarele autentic istorice şi cei care nu sunt astfel nu se deduce nici din ritmul schimbărilor, nici din originalitatea instituţiilor. A trăi istoriceşte înseamnă în acelaşi timp a conserva, a retrăi şi a judeca existenţa strămoşilor (şi a celorlalte societăţi). În acest sens, înţelegem formula lui Hegel: sunt cu adevărat istorice numai comunităţile care elaborează o ştiinţă a devenirii lor”1. Dar este oare posibilă o asemenea „ştiinţă”?

Omul nu este un „obiect de studiu” pe care să-l poată cuprinde mulţumitor o disciplină particulară (cum ar fi, spre exemplu, biologia – în rândul ştiinţelor pozitive – sau psihologia – printre ştiinţele spiritului); nu există o singură filosofie care să explice fenomenul uman şi, în fine, nici una dintre numeroasele religii de până acum nu s-a putut impune ca adevăr unic şi ultim privind geneza şi sensul vieţii omeneşti. Ştiinţele experimentale, deşi au ajuns la performanţa descifrării genomului uman şi la crearea inteligenţei artificiale, sunt încă nevoite să-şi recunoască limitele în faţa unor realităţi cum ar fi afectivitatea şi fenomenele paranormale. Cele mai multe dintre sistemele filosofice preferă să explice şi să justifice originea şi mecanismele vieţii sociale sau pe cele ale ordinii morale pornind de la nişte "invenţii fondatoare" (de genul contractului social) şi de la nişte axiome (ca aceea a sociabilităţii naturale) în raport cu care se pot găsi oricând teze contrare, la fel de "credibile". Textele fundamentale ale marilor religii şi comentariile teologice pe care le-au suscitat oferă, la rândul lor, puţine aserţiuni care să fie lipsite de echivoc şi capabile să reziste examenului critic al raţiunii. Nici ştiinţa, nici filosofia şi nici teologia – luate în parte – nu epuizează mulţimea interogaţiilor (şi cu atât mai puţin pe aceea a necesarelor răspunsuri) asupra miracolului uman. De aceea este necesar ca, în încercarea de a înţelege dezvoltarea umană, să apelăm la toate cele trei forme de cunoaştere (desigur, nu în egală măsură, dar cu o egală consideraţie) şi la toate "compartimentele" lor specializate.

Odată precizat istorismul şi caracterul interdisciplinar al cercetării noastre, trebuie să lămurim ce înţelegem prin dezvoltare. Ea este definită ca "totalitatea transformărilor ireversibile petrecute în natură şi societate, care duc la o schimbare calitativă de sens ascendent, în pofida momentelor de regres pe care le cuprind. Are la bază lupta dintre tendinţele contradictorii specifice sistemelor materiale. La om, dezvoltarea este un proces prin care se realizează noi structuri funcţionale care diferenţiază comportamentul, ducând la o mai bună adaptare la

mediu"2. În acest sens de schimbare calitativă sau de plus adaptativ este definită dezvoltarea şi în Dicţionarul de filosofie, unde se precizează, în plus, că este vorba despre "o trecere de la vechi la nou, de la inferior la superior în dinamica sistemelor"3. Totuşi, direcţia ascendentă a dezvoltării nu trebuie înţeleasă liniar şi unilateral, ci ca un drum sinuos, cu suişuri şi coborâşuri, cu momente de regres în "marşul" progresului. De exemplu, tranziţia societăţii româneşti de la totalitarism la democraţie şi de la economia de comandă la economia de piaţă este o schimbare care, la scară istorică, va fi interpretată, probabil, ca dezvoltare. Pe termen scurt, însă, evidente sunt în primul rând fenomenele regresului, ale involuţiei sau declinului (democraţia incipientă fiind asociată conjunctural cu anarhia, demagogia şi corupţia, iar economia de piaţă cu sărăcia generalizată). Pentru astfel de situaţii paradoxale ale "dezvoltării prin declin" au fost inventate, în limbajul economic, sintagme de genul creşterii negative. În domeniul politic, marile schimbări de regim numite revoluţii, propunându-şi idealul libertăţii şi al egalităţii, s-au remarcat adesea prin acţiuni contrare spiritului lor, adică printr-o teroare mai mare decât cea practicată de puterea pe care au demolat-o; cu toate acestea, revoluţiile au fost considerate momentele esenţiale ale dezvoltării istorice.

Prin urmare, dezvoltarea în domeniul socioumanului poate fi evaluată, pe de o parte, din unghiul unor procese de schimbare cuantificabile, care demonstrează progresul cantitativ şi calitativ (de exemplu, creşterea bunăstării unei populaţii, creşterea nivelului ei de cultură, multiplicarea reţelelor comunicaţionale, avansul tehnologiilor etc.); pe de altă parte, dezvoltarea este supusă unor evaluări şi interpretări subiective, care ţin de mecanisme ideologice, de factori culturali şi religioşi ş.a.m.d., astfel încât unul şi acelaşi fapt sau fenomen social poate fi catalogat în maniere contradictorii (spre exemplu: din unghiul de vedere al marxiştilor, instaurarea regimurilor socialiste a fost privită ca un apogeu al dezvoltării istorice, pe când adepţii democraţiei liberale au considerat-o o adevărată "prăbuşire antropologică"; în timp ce liberii cugetători consideră legalizarea avortului un pas înainte în domeniul drepturilor omului, doctrinele creştine o taxează ca pe un semn al decăderii morale).

Conceptul dezvoltării este marcat nu numai de istoricitate, de perspectiva obiectivă sau subiectivă din care îl definim, ci şi de spaţiul disciplinar în care este utilizat (biologia, economia, istoria, antropologia şi filosofia politică etc.).

Atunci când privim omul ca individ şi ca specie biologică, conceptul dezvoltării este exprimat prin termenii de ontogeneză şi filogeneză. Ontogeneza semnifică înlănţuirea transformărilor pe care le înregistrează un organism viu din stadiul său embrionar şi până la moarte. Respectivele transformări au fost interpretate, în istoria ştiinţei biologice, din perspectiva a două concepţii opuse: a) preformismul afirma că dezvoltarea organismului se reduce la creşterea sa cantitativă; b) teoria epigenezei afirma că dezvoltarea înseamnă succesiunea unor schimbări calitative. Factorii răspunzători de dezvoltarea ontogenetică au fost consideraţi fie exclusiv elementele materiale de genul moleculelor de ADN, fie elementele imateriale (o aşa-numită "forţă vitală"), fie interacţiunea dintre organism şi mediul său de viaţă.

În corelaţie cu ontogeneza, se află termenul de filogeneză (derivat din cuvintele greceşti filon = gen sau specie şi genesis = origine). El desemnează evoluţia unei specii sau evoluţia istorică a lumii organice. Această evoluţie cuprinde transformările petrecute pe durată extrem de lungă în morfologia şi în funcţionarea unei specii, transformări care nu pot fi supuse observaţiei