Drept Administrativ

Noţiunea de administraţie

Etimologia “adminstraţie” provine din limba latină şi este format din prepoziţia “ad-către” şi din cuvântul“minister-servitor”, supus mai mic. Administer-executant înseamnă un ajutor al cuiva. Plecându-se de la sensul etimologic a noţiunii de administraţie, s-a ajuns la o primă semnificaţie a noţiunii de administraţie şi anume: serviciul al celui mai mic, supus sau o activitate sub comandă. În limbajul curent, cuvântul administraţie desemnează atât o activitate, în sensul material al cuvântului, cât şi organele care desfăşoară această activitate sensul organic al cuvântului. De regulă, cuvântul administraţie se referă doar la activităţile care cad în sarcina statului şi care au ca scop satisfacerea interesului general. Ca orice activitate umană, nu numai administraţia, ci şi particularii urmăresc un anumit scop şi folosesc anumite mijloace. Şi particularii urmăresc satisfacerea unor nevoi, dar în primul rând, urmăresc realizarea unui profit. Nu toate nevoile dintr-o societate pot fi satisfăcute de iniţiativa privată, ca urmare, toate nevoile dintr-o societate care sunt vitale pentru populaţie constituie domeniul administraţiei ţi intră în sfera interesului public. Administraţia acţionează dezinteresat, scopul său este interesul public, binele comun.

În relaţiile dintre oameni, raporturile au în vedere acordul de voinţă al părţilor, aceasta însemnând că se bazează pe egalitatea juridică dintre părţi, actul de bază fiind contractul. Administraţia trebuie să satisfacă interesele generale şi, ca urmare, ea are dreptul să emită acte care sunt obligatorii pentru cetăţeni fără a fi nevoie de consimţământul lor, dacă se opun la executarea actelor administraţiei intervine forţa coercitivă a administraţiei.

Prerogativele care se acordă administraţiei şi care-i permit să impună interesul public dacă acesta este în contradicţie cu interesele particularilor = putere publică.

Concluzionând, putem defini administraţia ca fiind o activitate prin care autorităţile publice urmăresc satisfacerea intereselor publice, folosind la nevoie prerogative de putere publică.

Dreptul aplicabil administrativ

În sistemul anglo-saxon se consideră că atât administraţia, cât şi cei administraţi trebuie să se supună aceleiaşi reguli de drept. În Franţa se consideră că administraţiei trebuie să se aplice un drept particular. În România, administraţiei i se aplică 2 categorii de reguli de drept.

Pe de o parte, administraţia este supusă dreptului comun, adică dreptului care se aplică şi persoanelor private, iar pe de altă parte administraţiei i se aplică reguli de drept public, adică reguli care sunt diferite de cele care se aplică persoanelor private, sau cu alte cuvinte, reguli exorbitante de la dreptul comun.

Din punct de vedere practic, considerăm că este necesar ca administraţiei să i se aplice reguli specifice, adică să i se confere prerogative speciale pentru a putea să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege. În general se înţelege că regula exorbitantă este cea care dă administraţiei o superioritate, un privilegiu pe care dreptul comun nu îl conferă. De exemplu, în cazul contractelor de drept comun, părţile sunt pe picior de egalitate. În cazul contractelor administrative, nu mai există egalitate între părţi. Superioritatea administraţiei se manifestă în diferite maniere:

-poate modifica sau rezilia unilateral contractul, dar regula exorbitantă poate să confere şi dezavantaje administraţiei; poate să limiteze acţiunea, spre deosebire de dreptul comun. De exemplu, în cazul bunurilor care aparţin dreptului public, administraţia nu are aceeaşi libertate ca şi persoanele fizice, respectiv nu poate înstrăina bunuri. Studierea dreptului aplicabil administraţiei pentru că este legată de competenţa instanţelor judecătoreşti. Dacă actul administrativ este reglementat de dreptul exorbitant, atunci litigiile sunt de competenţa instanţei de contencios-administrativ. Dacă actul este reglementat de dreptul comun, litigiile sunt de competenţa instanţei de drept comun.Câteodată, din actele normative, rezultă dreptul aplicabil. De multe ori însă nu se prevede aceasta în mod expres, dar dacă legea atribuie administraţiei prerogative exorbitante, atunci se va aplica tot dreptul exorbitant.

Principiul legalităţii

Cuvântul “legalitate” legat la origine de lege, înseamnă că autorităţile administraţiei publice trebuie să ţină seama că toate acţiunile şi deciziile lor să fie conforme cu legea. Legalitate înseamnă de asemenea, toate regulile de drept care se aplică administraţiei. Caracteristic unui stat de drept, principiul legalităţii semnifică că autorităţile administrative trebuie să respecte toate normele juridice, interesul public este un element esenţial al legalităţii oricărei acţiuni administrative, dar pentru ca administraţia să-şi poată îndeplini sarcinile prevăzute în actele normative, ea are nevoie de o anumită libertate de actţiune. Această libertate se numeşte putere discreţionară. Există situaţii când legea impune funcţionarului să hotărască într-un anumit fel, dacă s-au îndeplinit condiţiile. Într-o asemenea situaţie, funcţionarul nu poate decât să verifice îndeplinirea condiţiilor şi să elibereze actul. În această situaţie este vorba de aşa numita competenţă legată, când legea nu lasă administraţiei libertate de acţiune în alegerea deciziei.

O autoritate administrativă are putere discreţionară atunci când i se lasă posibilitatea să aprecieze în funcţie de circumstanţe. Este nevoie ca administraţia să aibă o anumită libertate pentru că ea aplică legea la condiţii particulare şi la condiţii care se pot schimba. Nici o lege nu poate să prevadă toate situaţiile în care urmează să se aplice. Este foarte important să existe un echilibru între competenţa legată şi puterea discreţionară; prea multă competenţă legată ar îngreuna activitatea administraţiei, iar prea multă putere discreţionară ar însemna insecuritate pentru cetăţeni. Menţionăm că nici competenţa legată şi nici puterea discreţionară nu se întâlnesc “în stare brută”. În orice decizie găsim şi o manifestare a puterii discreţionare, dar şi o parte de competenţă legată. Subliniem că puterea discreţionară nu înseamnă puterea arbitrară, deşi instanţa de contencios-administrativ este sesizată pentru verificarea legalităţii unui act, întotdeauna judecătorul de contencios-administrativ a recurs la diferite mijloace pentru a putea controla puterea discreţionară. Puterea discreţionară nu este în contradicţie cu principiul legalităţii atunci când administraţia acţionează în mod discreţional, ea nu acţionează împotriva legalităţii, pentru că libertatea rezultă din faptul că legea nu impune nimic. Oricum, administraţia poate să acţioneze numai dacă are competenţă. Competenţa trebuie să rezulte dintr-un act normativ. Ca urmare, principiul legalităţii garantează cetăţenilor că administraţia nu poate interveni în anumite domenii.