Drept Administrativ

Noţiuni elementare în analiza fenomenului administrativ

( conceptul de societate şi sistem social, aspecte generale privind organizarea statului, noţiuni elementare privind ştiinţa administraţiei şi dreptul administrativ)

I. Conceptul de societate şi sistem social

1. Conceptul de societate

Societatea este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. Societatea presupune existenţa comunitară a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin persistente, aşadar ea este proprie nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală.

Definirea conceptului de societate subsumează două categorii de sensuri:

- caracterul de unitate(entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite(ex., societatea românească, germană, europeană, etc.);

- cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii(societate capitalistă, societate rurală ş.a.).

Conceptul de societate, în limbajul comun(joc de societate, om de societate) nu-şi realizează operaţionalitatea analitică decât sub forma altor concepte precum: sistem social, structură socială, comunitate. De regulă se foloseşte termenul de societate pentru a desemna întregul câmp de acţiune umană: sistemul social, organismul comportamental, personalitatea individului, mediul fizic-organic şi sistemul cultural reprezintă principalele subsisteme ale societăţii.

Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv.

Ca ordine, ea conţine valori şi norme atât diferenţiate cât şi particularizate, toate cerând referinţe culturale pentru a fi semnificative şi legitime.

Ca o colectivitate, ea manifestă o concepţie delimitată despre calitatea de membru, care face distincţie între acei indivizi care aparţin şi care nu aparţin de ea.

O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societăţii.

Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor, pentru ca ordinea normativă sa fie legitimă, mai există nevoia de un mecanism de constrângere. Prin urmare, toate societăţile au câte un tip de procedee legale, cu ajutorul cărora se poate decide ce este just sau nejust, fără a se recurge la voilenţă şi cu ajutorul căruia părţile considerate că greşesc pot fi constrânse să nu acţioneze asupra interpretărilor, intereselor sau sentimentelor în detrimentul altora.

II. Aspecte generale privind organizarea statului

Statul, este privit în doctrina de specialitate dintr-un întreit punct de vedere: al structurii sale, a formei de guvernământ şi al regimului politic.

1. Noţiunea de structură de stat

Statul, a cărui naştere este determinată de circumstanţe istorice, este înainte de toate o idee, un produs al inteligenţei umane.

Reglementator al luptei politice, el trebuie să-şi asigure o bază omogenă care să-l situeze deasupra intereselor sociale divergente. Statul liberal, statul partidului unic sau statul pluralist au încercat, fiecare în maniera sa, să răspundă acestei exigenţe.

Elementele fundamentale inerente existenţei unui stat sunt: teritoriul, populaţia, puterea politică suverană.

Strucura de stat formează obiect de studiu atât pentru dreptul internaţional, cât şi pentru dreptul constituţional.

Faţă de aceste considerente, am putea defini structura de stat ca fiind organizarea puterii de stat în anumite limite spaţiale(adică pe un anumit teritoriu), desemnând raporturile specifice ce se constituie între elementele alcătuitoare ale ansamblului statal, precum şi legăturile specifice dintre întreg şi părţile componente. Din punct de vedere al structurii de stat, statele pot fi împărţite în state unitare şi state compuse.

Caracterul de stat unitar este relevat, de cele mai multe ori de dispoziţiile constituţionale. Ideea de unitate este relevată de unele texte constituţionale prin consacrarea principiului indivizibilităţii republicii, statului, a naţiunii sau a suveranităţii(ex. Franţa, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Norvegia, Finlanda, România). În unele state există o tăcere a textului constituţional, însă se consacră implicit unitatea puterii(ex. Marea Britanie, Irlanda, Danemarca). În unele state, fără a se face referire în mod explicit la unitatea teritorială, se proclamă ataşamentul cu privire la principiul descentralizării sau la cel al autonomiei locale(Grecia-art.102 şi art.105, Suedia-Capitolul I, art.1, Islanda- art.76 şi art.77).

Structura unitară a statului este, în principiu, concepută pe principiul centralizării. Însă, centralizarea este astăzi contracarată de trei corective: deconcentrarea, descentralizarea şi autonomia locală.

Unele state unitare, acordând un grad mai mare de autonomie unor colectivităţi locale, au căpătat o identitate distinctă, transformându-se într-un nou tip de stat: statul regional.

Modelul de stat regional a fost prefigurat pentru prima oară în Constituţia spaniolă din 1931, sub forma statului integral.

Regionalismul exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii, de regulă, largi, unor colectivităţi regionale.

Statul compus este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice mai mult sau mai puţin strânse.

În istoria politică a unor state au existat, forme rudimentare de state compuse, state regrupate sub numele generale de uniuni de state şi confederaţii de state. În acest moment, forma consacrată de stat compus este, statul federal.