Izvoarele dreptului internațional public

Izvoarele dreptul internaţional public

Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Ele sunt deci surse ale normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.

În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justitie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele izvoare si oferă o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul şi cutuma, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotarârile judecatoresti si doctrina. Statutul Curţii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potential izvor de drept.

În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de Statutul Curţii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului internaţional public, adaugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi cutuma.

A. Tratatul internaţional

Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa produca efecte de drept internaţional.

În perioada de început a evolutiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internaţionale care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state si organizaţii interguvernamentale pe scena vietii internaţionale, raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internaţional, putând reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii complexe ale colaborării şi permiţând formarea normelor de drept într-un interval scurt de timp.

În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt la încheierea sa. S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept internaţional public.

Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizeaza prin urmatoarele trăsături:

- concretizează cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

- permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul comunitatii internaţionale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii textului lor.

B. Cutuma

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată si repetată a statelor, considerată de ele ca având forţa juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei practici generale, acceptata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;

- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduita cu forţa juridica obligatorie.

Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridica si nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).

În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internaţionala de Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internaţionala la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.

În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.