România și Uniunea Europeană

1. Aderarea la Uniunea Europeană – obiectiv strategic al României după Revoluţia din 1989.

Încă în „Proclamaţia către ţară” a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, era exprimată, într-o formă implicită, dorinţa conectării României la valorile democratice şi la structurile vest-europene. „Întreaga politică externă a ţării – se punea în punctul 9 din documentul sus-menţionat – trebuie să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului” (subl. ns.).

Deosebit de importante sunt acele puncte din program care-şi propuneau ruperea de sistemul totalitar şi democratizarea societăţii româneşti. Prevederi precum: abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist; alegeri libere; separarea puterilor în stat; elaborarea unei noi Constituţii; renunţarea la economia centralizată şi la dogmele ideologice; libertatea de expresie în mass-media; respectarea drepturilor omului, inclusiv ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; re-evaluarea rolului societăţii civile constituie, în fond, valori democratice cerute tuturor ţărilor candidate la aderarea la Uniunea Europeană.

În acest fel, era exprimată clar opţiunea de reconectare a României – ţară eminamente europeană – la valorile occidentale şi de conectare, în perspectivă, la structurile europene, care asiguraseră vestului continentului, timp de 45 de ani, pacea, stabilitatea şi prosperitatea popoarelor sale.

În condiţiile în care Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul nu fuseseră desfiinţate, când încă nu se prefigura prăbuşirea imperiului sovietic, o asemenea opţiune însemna un act de curaj, dar şi de previziune politică din partea noilor structuri de putere, instalate la Bucureşti în decembrie ’89 şi legitimate de Revoluţie.

Ulterior, aderarea României la Uniunea Europeană a devenit, în mod explicit şi oficial, unul din obiectivele strategice ale politicii externe româneşti.

În legătură cu acest obiectiv, se impun câteva consideraţii:

România a fost printre primele ţări din Europa Centrală şi de Est care a iniţiat, încă din anii ’70, demersuri pe lângă CEE pentru dezvoltarea de relaţii comerciale. Ca urmare, din 1974, România a beneficiat de Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), după care a semnat cu CEE mai multe acorduri pentru facilitarea schimburilor comerciale.

În ciuda opoziţiei CAER şi a URSS, România a recunoscut de facto, în 1980, Comunitatea Economică Europeană prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE. Această opoziţie s-a datorat politicii de bloc promovate, la acea dată de CAER – evident, sub presiune sovietică – de a nu accepta recunoaşterea Pieţii Comune de către ţările membre ale CAER până la stabilirea, mai întâi, a unor raporturi directe între cele două structuri. Ori, CEE nu dorea nici ea recunoaşterea şi stabilirea de contacte directe cu CAER pentru a nu legitima o structură economico-politică aparţinând blocului comunist. Prin stabilirea de relaţii cu România, Comunitatea Economică Europeană realiza o nouă breşă în sistemul economic şi politic al fostelor ţări socialiste. De aceea, CEE nu a respins încheierea de acorduri bilaterale cu unele ţări membre ale CAER.

Dincolo de dificultăţile de natură economică şi legislativă presupuse de viitoarea integrare în structurile vest-europene, trebuie luată în considerare şi necesara schimbare de mentalitate a populaţiei. Să nu uităm că, decenii de-a rândul, cetăţenilor români li s-a inoculat ideea că suveranitatea naţională este „sfântă” şi că eventuala integrare economică într-o structură regională este inoportună, întrucât ar conduce la pierderea independenţei şi suveranităţii naţionale. Prin poziţiile adoptate, România a fost un fel de „oaie neagră” a CAER-ului, în cadrul căreia s-a detaşat prin respingerea oricărei propuneri ce viza o „integrare socialistă” cât mai profundă. A veni, după Revoluţie, cu proiectul integrării într-o altă structurală economică, fie ea capitalistă, însemna un act temerar, pe care noul regim politic, sprijinit de societatea civilă şi l-a asumat.

În ceea ce o priveşte, atitudinea României de apropiere de CEE a fost dictată de cel puţin 3 considerente:

Pentru a-şi manifesta şi pe această cale independenţa faţă de URSS şi CAER. România s-a opus, de-a lungul timpului,aşa cum aminteam mai înainte, unei integrări prea accentuate a economiei sale într-o structură dominată de URSS şi folosită de aceasta ca instrument politic pe plan internaţional. Este binecunoscută opoziţia României faţă de aşa-numitul „plan Valev”, elaborat de CAER, la începutul anilor ’60, care urmărea specializarea ţării noastre doar în agricultură, precum şi faţă de integrarea mai accentuată a ţărilor membre.

Pentru a profita de tehnologia occidentală de care avea nevoie în scopul modernizării economiei, în condiţiile în care România dispunea de împrumuturi considerabile din partea Băncii Mondiale. Era de notorietate nivelul mai redus de dezvoltare tehnologică a economiilor ţărilor membre ale CAER, care-şi concentrau eforturile pe inovaţiile din domeniul militar, în defavoarea celor din sectorul civil. Se ştie, doar, că transferul tehnologic din domeniul militar în cel civil era, în CAER, extrem de greoi, dacă nu chiar imposibil din cauza „păstrării secretului”.

Pentru a-şi promova imaginea de „ţară deschisă” spre lumea vest-europeană şi care desfăşura o politică de înţelegere şi colaborare cu toate ţările lumii. O asemenea imagine, România şi-a dobândit-o, îndeosebi, după „Declaraţia din Aprilie 1964”, dar mai ales după refuzul de a participa, în 1968, la invazia din Cehoslovacia a celorlalte 6 ţări membre ale Tratatului de la Varşovia şi rolul activ jucat în convocarea Conferinţei OSCE de la Helsinki. Este de la sine înţeles că aceasta preocupare a României găsea un ecou favorabil în cele mai multe din ţările occidentale, membre ale CEE, care-i stimulau acţiunile de independenţă şi răspundeau pozitiv la propunerile de dezvoltare a relaţiilor economice şi comerciale.

4. Din păcate, această manifestare a independenţei politico-economice a României, faţă de tendinţele integraţioniste promovate de Moscova – acţiune care a precedat cu aproape două decenii prăbuşirea comunismului – n-a fost recunoscută şi apreciată cum se cuvine, după Revoluţie, de către CEE. Ne-am fi aşteptat la o mai mare deschidere din partea CEE, mai ales că, încă de pe 7 ianuarie 1990, noile organe provizorii ale puterii din România post-revoluţionară au adoptat o Declaraţie cu privire la importanţa pe care ţara noastră o acordă dezvoltării relaţiilor cu CEE, stabilirea relaţiilor diplomatice cu organizaţia de la Bruxelles şi acreditarea unui ambasador.

În martie 1990, o propunere a Guvernului României – transmisă de viceprim-ministrul Mihai Drăgănescu, în vizită la Bruxelles – pentru semnarea unui Acord comercial, a fost respinsă de Comisarul European pentru Relaţii Externe, Frans Andriessen. Motivul invocat a fost acela că România nu ar respecta drepturile minorităţilor naţionale, şi în special, ale minorităţii maghiare. De notat că vizita la Bruxelles a avut loc exact în perioada evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureş, când presa internaţională îi acuza pe români că au declanşat violenţele împotriva etnicilor maghiari, iar pe autorităţile statului că nu i-ar fi protejat. Ulterior, au fost invocate şi atitudinea Guvernului faţă de fenomenul „Piaţa Universităţii” şi venirea minerilor în Capitală