Servicii si Utilitati Publice

Imagine preview
(4/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Servicii si Utilitati Publice.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 40 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domenii: Stiinta Administratiei, Alte Domenii

Extras din document

1. Noţiunea de serviciu şi principalele cerinţe pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu

În ultimii ani, în economia ţărilor dezvoltate, serviciile au devenit principalul element dinamizator al competiţiei economice. S-a observat, de altfel, că şi produsele sunt cumpărate pentru serviciile pe care le oferă. Importanţa crescândă a serviciilor în economie şi ascensiunea lor spectaculoasă din ultimul timp au intensificat preocupările pentru cunoaşterea acestui sector de activitate.

Serviciile au constituit obiect de studiu de „sine stătător” relativ recent, în a doua jumătate a secolului trecut, o dată cu dezvoltarea explozivă a sectorului terţiar, care constituie un fenomen major al zilelor noastre. Există o cerere puternică de servicii corelată cu evoluţia societăţii, în general şi cu ridicarea nivelului de trai, în special. Serviciul reprezintă un procent important în activitatea economică: 70% în SUA, 65% în Franţa, 56% în Germania, 57% în Japonia. În SUA, aproximativ 75% din populaţia activă lucrează în servicii. Institutul McKinsey arată că în SUA serviciile reprezintă 40% din economia de piaţă şi 20% din economia de monopol. Ele au o pondere de aproximativ 26% în export. Preocupările specialiştilor de a depăşi relativa rămânere în urmă a teoriei faţă de practică, s-au concentrat, cum era şi firesc, asupra definirii noţiunii de serviciu, acţiune extrem de delicată, având în vedere eterogenitatea activităţilor de acest gen, ca şi numeroasele accepţiuni ale expresiei în viaţa cotidiană. Din multitudinea de accepţiuni ale noţiunii de serviciu reţinem: slujbă, post, muncă prestată în folosul cuiva, subdiviziune fără personalitate juridică al unui ansamblu economic sau administrativ, ajutor dat cuiva într-o anumită împrejurare etc.

În sens strict economic, noţiunea de serviciu acoperă un domeniu mult mai restrâns, delimitat de noţiunea de utilitate (valoare de întrebuinţare). În acest sens, serviciile pot fi definite ca „activităţi utile destinate satisfacerii unei nevoi sociale”. Chiar şi aşa, sfera de cuprindere rămâne destul de largă. Văzute ca „utilităţi”, serviciile pot fi rezultatul muncii vii, al muncii materializate (automobil, televizor etc.) sau al acţiunii unor factori naturali (izvoarele termale, razele soarelui). Evident, serviciile, privite ca efecte ale unor bunuri materiale sau ale unor factori materiali, sunt indispensabile omului, dar, de cele mai multe ori, pentru a putea devenii „efective” este nevoie de intervenţia omului. Ca atare, abordarea serviciilor ca o categorie economică presupune restrângerea la acele activităţi care presupun anumite relaţii sociale de producţie. Şi în acest cadru, oarecum mai limitat, există o paletă largă de interpretări ale noţiunii, în funcţie de profunzimea cercetărilor şi scopul în care au fost elaborate.

Indiferent de criteriile cu care se operează, definirea serviciilor trebuie căutată în sfera activităţilor care le-au generat, ceea ce presupune găsirea acelor elemente de identificare a lor şi respectiv de delimitare de celelalte activităţi economice.

Punctul de pornire în definirea categoriei economice de serviciu îl constituie delimitarea (separarea) acestuia de bunurile materiale. Majoritatea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate pun accent pe faptul că serviciile sunt „activităţi al căror rezultat este nematerial şi nestocabil”, nu se concretizează în produse cu existenţă de sine stătătoare.

În tabelul 1 sunt prezentate unele elemente care fac diferenţa între bunuri şi servicii.

În ultimul timp, se vehiculează tot mai mult ideea că separarea între producţia de bunuri şi cea de servicii este depăşită, deoarece serviciile pot aduce o valoare adăugată mare şi pot folosi tehnică de înalt nivel (informatică). De altfel, în practică este foarte dificil să se facă distincţia între bunuri şi servicii, întrucât achiziţionarea unui bun include şi un element de serviciu, după cum achiziţionarea unui serviciu, presupune, nu de puţine ori, prezenţa unor bunuri tangibile. De exemplu, autoturismul este considerat un bun, deşi el este cumpărat pentru serviciul pe care-l oferă (transport); totodată acesta este însoţit la cumpărare de servicii cum ar fi garanţia sau facilităţile financiare.

Tabelul 1 Principalele deosebiri dintre bunuri şi servicii

BUNURI SERVICII

1. Caracter material Imateriale

2. Stocabile Nestocabile

3. Pot fi analizate înainte de a fi cumpărate Nu există înainte de cumpărare

4. Pot fi revândute Nu pot fi revândute

5. Transfer de proprietate Nu se transferă

6. Consumul este precedat de producţie Simultaneitate

7. Pot fi transportate Nu pot fi transportate

8. Producţia, vânzarea, consumul se desfăşoară în locuri diferite Se desfăşoară în acelaşi loc

9. Doar fabricantul produce Clientul participă la producţie.

10. Produsul poate fi exportat Serviciul nu se exportă, doar sistemul de servicii

11. Cumpărătorul este puţin implicat Mult implicat

12. Controlabile prin standard Puţin controlabile

13. Complexitate tehnică Puţin complexe

14. Variabilitate relativ mică Variabilitate mare

De asemenea, în ultimul timp un număr tot mai mare de servicii îmbracă o formă palpabilă (serviciile editoriale, informatice, înmagazinate pe benzi magnetice, discuri, pelicule etc.), punând sub semnul întrebării forma de exteriorizare a rezultatului activităţii în calitate de criteriu de delimitare între bunuri şi servicii. Pornind de la aceste elemente distinctive dintre bunuri şi servicii, majoritatea specialiştilor privesc serviciile ca un sistem de utilităţi, în care beneficiarul cumpără sau foloseşte nu un produs, ci o anumită utilitate, care-i oferă anumite avantaje (neconcretizate în majoritatea cazurilor într-un bun material) destinate satisfacerii unor nevoi personale sau sociale.

Din multitudinea definiţiilor întâlnite în literatura de specialitate reţinem:

Definiţia dată de Asociaţia Americană de Marketing: „serviciile reprezintă activităţi, beneficii sau utilităţi care sunt oferite pe piaţă sau prestate în asociere cu vânzarea unui bun material.”

I. Mărculescu şi N. Nichita definesc serviciile ca fiind „activităţi din sfera producţiei materiale sau nemateriale care, fie că preced procesul de creare a produsului finit, contribuind la pregătirea lui, fie că sunt legate de produsele care au ieşit din sfera producţiei sociale, fie că se concretizează în anumite efecte utile care se răsfrâng direct asupra omului, societăţii sau naturii, trăsătura generală a majorităţii lor constituind-o faptul că prestarea lor coincide în timp şi spaţiu cu întrebuinţarea, consumarea lor.”

Prin urmare, putem considera că serviciile reprezintă o activitate umană, cu un conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei nevoi sociale. Ele sunt activităţi de sine stătătoare, autonome şi sunt organizate distinct într-un sector economic cunoscut sub numele de sector terţiar.

Exprimarea unitară a tuturor serviciilor, caracterizate, după cum se ştie, printr-o mare eterogenitate şi complexitate, şi-a găsit reflectarea în acceptarea teoriei clasificării sectoriale a ramurilor, având drept punct de pornire stabilirea sferei de cuprindere a serviciilor. Promotorul clasificării sectoriale a economiei este considerat a fi Jean Fourastie.

Conform acestei teorii, economia se împarte în trei sectoare cu comportament economic diferit. Sectorul primar grupează, în principal, activităţile legate direct de transformarea mediului natural (agricultura, pescuitul, activităţile forestiere şi, după unele accepţiuni, industria extractivă). Acest sector este definit ca un sector cu progres mediu.

Sectorul secundar cuprinde activităţile industriale prelucrătoare; unii autori includ în cadrul acestuia industriile extractive şi construcţiile. Pentru Jean Fourastie, acesta este un sector cu progres tehnic rapid.

Sectorul terţiar include tot ceea ce nu apare în sectoarele primar şi secundar: transporturile şi telecomunicaţiile, comerţul, turismul, finanţele, învăţământul, administraţia de stat, cultura, ocrotirea sănătăţii, gospodăria comunală, băncile, asigurările etc.

Terţiarul este considerat (pe nedrept) sectorul cu progres tehnic lent, în care trebuie să se acţioneze cu multă precauţie, fiind foarte eterogen. Este format, în principal, din servicii, administraţie, bănci, comerţ, asigurări etc.

Clasificarea sectorială a ramurilor are deosebite semnificaţii teoretice şi practice, mai ales în privinţa cuprinderii şi analizării ca un tot unitar a activităţilor sociale utile, a modului în care se grupează activităţile din sfera producţiei materiale şi din afara acestora.

Această clasificare prezintă, însă, şi unele limite care nu pot fi trecute cu vederea. Sectorul terţiar se dovedeşte a fi prea restrâns pentru a cuprinde toate serviciile. Deşi, în plan teoretic, se acceptă identificarea dintre sfera serviciilor şi sectorul terţiar, totuşi, în practică, există activităţi de natura serviciilor care servesc producţiei materiale şi sunt integrate acesteia (au loc în cadrul întreprinderilor producătoare de bunuri). De cele mai multe ori ele nu pot fi disociate şi evidenţiate separat de producţia propriu-zisă sau de produsul obţinut fiind incluse în sectoarele respective, primar sau secundar.

Fisiere in arhiva (1):

  • Servicii si Utilitati Publice.doc