Știința Administrației

1. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE

Studierea metodică a fenomenului administrativ presupune precizarea prealabilă a unor noţiuni şi concepte. Apreciem, deci, ca necesară prezentarea sintetică a noţiunilor şi conceptelor fundamentale în această materie, cum ar fi: societate, sistem social, stat, putere executivă, administraţie publică şi instituţie.

1.1. Conceptul de societate

Societatea este un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii. Societatea presupune existenţa comunitară a unor indivizi articulaţi în ansambluri mai mult ori mai puţin persistente, aşadar ea este proprie nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală. Etologia şi sociologia au confirmat că, într-adevăr, chiar şi la nivelul unor specii inferioare, acestea îşi organizează comportamentul în forme care amintesc de ceea ce în sfera umanului se numeşte familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun, întrajutorare, altruism .

Definirea conceptului de societate subsumează două categorii de sensuri:

- cristalizări specifice de relaţii între indivizii umani şi instituţii (societate capitalistă, societate rurală ş.a.);

- caracterul de unitate (entitate) pe care îl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite (societatea românească, germană, europeană); tot în această categorie de sensuri se încadrează şi comunităţile mici, care sunt reprezentative pentru o zonă determinată (având deci valoare de eşantion) şi care servesc drept baze de cercetări etnografice.

Conceptul de societate, în limbajul comun (joc de societate, om de societate) nu-şi realizează operaţionalizarea analitică decât sub forma altor concepte precum: sistem social, structură socială, comunitate. De regulă, se foloseşte termenul de societate pentru a desemna întregul câmp de acţiune umană: sistemul social, organismul comportamental, personalitatea individului, mediul fizic-organic şi sistemul cultural sunt principalele subsisteme ale societăţii.

Nucleul unei societăţi este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată în mod colectiv. Ca ordine, ea conţine valori şi norme atât diferenţiate cât şi particularizate, toate cerând referinţe culturale pentru a fi semnificative şi legitime. Ca o colectivitate, ea manifestă o concepţie delimitată despre calitatea de membru, care face distincţie între acei indivizi care aparţin şi care nu aparţin de ea.

Problemele implicând “jurisdicţia” sistemului normativ pot face imposibilă o coincidenţă exactă între statutul de supunere faţă de obligaţii normative şi statutul de membru al colectivităţii, din cauză că aplicarea unui sistem normativ pare a fi indisolubil legată de controlul sancţiunilor exercitate (de exemplu prin funcţia politică) de către şi împotriva oamenilor locuind realmente în cadrul unui teritoriu . Dacă aceste probleme nu devin critice, colectivitatea socială poate acţiona efectiv ca o unitate atunci când se cere, la fel ca şi diferitele sale sub-colectivităţi.

Societatea ete constituită atât dintr-un sistem normativ de ordine, cât şi din statusuri, drepturi şi obligaţii aparţinând membrilor, care pot varia pentru diferite subgrupuri în cadrul comunităţii. Pentru a supravieţuri şi a se dezvolta, comunitatea socială trebuie să menţină integritatea unei orientări culturale comun împărtăşite (general, dar nu în mod necesar uniform şi unanim) de către membrii săi, ca bază pentru identitatea socială. Totuşi, ea trebuie să satisfacă, de asemenea, exigenţele condiţionale privind integrarea membrilor săi (şi relaţiile lor cu mediul fizic) şi a personalităţilor. Toţi aceşti factori sunt în mod complex interdependenţi, totuşi fiecare este un focar pentru cristalizarea unui tip distinctiv de mecanism social.

O problemă importantă ce poate fi pusă în discuţie în acest context este aceea a legitimării ordinii normative a societăţii. Este îndeobşte recunoscut faptul că sistemele de legitimare definesc cadrul pentru drepturile membrilor şi pentru prohibiţiile bazate pe ele. Mai presus de orice, folosirea puterii cere legitimare. Conceptul modern al legitimării necesită implicarea adjectivului moral .

Este de observat, de asemenea, că menţinerea unei ordini normative presupune existenţa unui conformism - de cele mai multe ori incomplet- cu aşteptările comportamentale stabilite prin norme şi valori. Condiţia unui asemenea conformism este internalizarea valorilor şi normelor unei societăţi de către membrii ei, căci o asemenea socializare susţine baza consensuală a oricărei comunităţi. Aceasta este întărită atunci când paleta de interese proprii ale membrilor societăţii se bazează pe solidaritate, credinţe şi obligaţii internalizate.

Dincolo de consens şi de întrepătrunderea intereselor, mai există nevoia unui mecanism de constrângere, nevoie legată de necesitatea unei interpretări autoritare a obligaţiilor normative instituţionalizate. Prin urmare, toate societăţile au câte un tip de procedee legale, cu ajutorul cărora se poate decide ce este just sau nejust, fără a se recurge la violenţă şi cu ajutorul căruia părţile considerate că greşesc pot fi constrânse să nu acţioneze asupra interpretărilor, intereselor sau sentimentelor în detrimentul altora.

Din cauza implicaţiilor teritoriale privind reşedinţa, munca, activităţile religioase, organizarea plitică ş.a. menţinerea unei ordini normative nu poate fi despărţită de controlul asupra activităţilor în cadrul zonelor teritoriale. Funcţia guvernării trebuie să includă responsabilitatea pentru integritatea teritorială a ordinii normative a societăţii. Acest imperativ are o referinţă atât internă, cât şi externă. Prima are în vedere condiţiile de întărire a normelor generale şi de facilitare a performanţei funcţiilor esenţiale de către diferitele unităţi ale societăţii. A doua priveşte împiedicarea interferenţelor distructive din partea nemembrilor comunităţii. În virtutea exigenţelor organic-locaţionale, cele două referinţe au un lucru comun: recurgerea la forţa fizică este prevenirea extremă a acţiunii distructive.