Știința Administrației

CAPITOLUL I

SEPARAȚIA PUTERILOR – PRINCIPIUL FUNDAMENTAL DE

ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE A STATULUI DE DREPT

1.Apariția și evoluția principiului separației puterilor

Separația puterilor în stat a devenit principiul fundamental al democrațiilor moderne și o garanție esențială a libertății societății și protecției individului în raporturile cu puterea. Având un rol decisiv în instaurarea sistemului politic reprezentativ ( specific democrațiilor burgheze ) care au pus capăt dominației absolutismului feudal, teoria și principiul separației puterilor în stat are rădăcini adânc înfipte în istoria gândirii juridice, filozofice și politice.

În stadiul actual de dezvoltare al celor mai mult state moderne ale lumii, exercitarea funcțiilor statului nu mai este concentrată în mâna unui singur organ, cum era monarhului în statele absolute, care exercita direct sau prin delegație toate funcțiile statului. Astăzi, ca o garanție a respectării libertăților individuale împotriva tendințelor despotice, exercitarea lor este încredințată unor organe speciale și separate, corespunzând fiecare câte uneia dintre cele trei funcții fundamentale :

a) edictarea regulilor generale – funcția legislativa;

b) aplicarea sau executarea acestor reguli – funcția executivă;

c) rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor – funcția jurisdicțională;

Exercitării fiecărei funcții îi corespunde o „putere” : puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească. La rândul său fiecare putere este încredințată unor organe diferite : puterea legislativă – Parlamentului; puterea executivă – șefului statului și Guvernului; puterea judecătorească – organelor judecătorești.

Dar, „separația” nu poate fi o dogmă rigidă fiindcă se poate vorbii în același timp de un alt principiu și anume cel al colaborării sau al echilibrului puterilor. Aceasta înseamnă o distribuire judicioasă a atribuțiilor între aceste „puteri” și controlul lor reciproc stăvilind tendința uneia sau alteia de a acapara întreaga putere și a abuza de ea. Controlul reciproc al puterilor într-o societate organizată în mod efectiv și real pe baza sistemului reprezentat, constituie una din măsurile cele mai potrivite pentru a preveni crizele politice, loviturile de stat etc., el implicând soluționarea pașnică și legală a unor astfel de conflicte.

În afară de controlul reciproc, colaborarea între puteri se realizează și prin alt mijloc; astfel, în foarte multe cazuri la exercițiul unei funcțiuni sunt asociate organe care aparțin și altei puteri. Spre exemplu, Președintele sau regele (reprezentant al puterii executive) este și factor legislativ sau Parlamentul (organ legiuitor ) este chemat a face și acte de administrare (aprobarea bugetului, a unor împrumuturi, recompense, etc.)

Deci, nu se poate vorbi în sensul strict al cuvântului de o „separație” absolută a puterilor, ci de o relativă autonomie și dependența reciprocă a lor.

Principiul separației puterilor în stat este cunoscut încă din antichitate. Astfel, cel care a fost considerat o adevărată enciclopedie a gândirii antice. Aristotel, în lucrarea sa „Politica” referindu-se la statul atenian, arată că în organizarea sa se regăsesc urmatoarele categorii de organe cu o competență bine determinată.

Adunarea generală care are ca atribuții: deliberarea asupra afacerilor publice; rezolvarea problemelor vitale ale statului atenian; declararea războiului și a păcii; încheierea și ruperea tratatelor; aplicarea pedepsei cu moartea a exilului:

Corpul funcționarilor – atribuții de executare și aplicare în practica a hotărârilor Adunării generale.

Corpul magistraților: judecătorilor.

Aristotel distinge cele trei părți ale statului în care, odata bine organizate, statul întreg este, în mod necesar, bine organizat el însusi.

Cea dintâi din aceste trei părți este Adunarea generală care deliberează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraților, căruia trebuie să se hotărască natura, atribuțiunile și modul de numire; a treia este „Corpul judecătoresc”.1

Deși în forme incipiente și nesistematizate, dovezi și reflecții despre organizarea puterilor și începutul divizării acestora în Sparta, și cu deosebire în Atena, ne-au lăsat și istoricii Herodot, Tucidide și Xenofon și chiar tragicii greci Eschil, Sofocle si Euripide.

În orânduirea feudală nu se poate pune problema principiului separației puterilor în stat deoarece monarhul conducea în mod absolut, în conformitate cu voința sa.

Dar, paternitatea neîndoielnică a principiului separației puterilor în stat aparține gânditorilor „Epocii Luminilor”: John Locke și Montesquieu.

În lucrarea sa, „Schița privind guvernarea civilă” filozoful și juristul englez John Locke susține teoria diviziunii puterilor în stat, care în concepția sa ar fi:

- Puterea legislativă, care aparține Parlamentului și a cărui principală atribuție este de a elabora legile.

- Puterea executivă, care consta în aplicarea în practică a actelor emise de puterea legislativă.

- Puterea federativă, constând în activitatea de rezolvare a problemelor păcii și războiului, încheierea tratatelor etc.

Gruparea puterilor în stat făcută de John Locke pleca de la realitatea existentă în statul englez. Limita esențială a gândirii sale consta în aceea că în stat nu ar putea exista putere judecătorească.

În pofida acestei limite esențiale, meritoriu este că John Locke se pronunța clar împotriva încredințării puterii legislative și executive în mâna unui singur organism sau unei singure persoane fiindcă „ puterea legislativă este aceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie încredințată forța statului pentru a proteja comunitatea și membrii săi. Tentația de a pune mâna pe putere ar fi prea mare dacă aceleași persoane care au puterea de a face legile ar avea în mâini și puterea și a le face să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.”1

Cu toate progresele făcute, limitele esențiale și inconsecvența gândirii sale ne îndreptățesc să afirmăm că John Locke nu fundamentează principiul separației puterilor în stat din mai multe considerente :

- nu realizează o corectă și clară identificare a celor trei puteri în stat

(legislativă, executivă și judecătorească );

- deși recunoaște distincția dintre puterea executivă și cea federativă, admite

totuși acestea s-ar putea concentra, în mod excepțional la o singură persoană ( în mâna monarhului ) ceea ce nu înseamnă separare;

- el s-a mărginit să explice situația organizării statului având ca model pe

cel englez și mai puțin să elaboreze, în sensul strict al cuvântului, o doctrină a separației puterilor în stat.