Urbanism - curs administrație publică anul III

CAPITOLUL I

1.Notiuni generale despre urbanism si amenajarea teritoriului

Amenajarea teritoriului şi urbanismul constituie componente principale ale activităţii administraţiei publice centrale şi locale. Această activitate este minuţios reglementată de către legiuitorul român şi suscită un mare interes atât în doc¬trină, cât şi în practica administrativă şi judecătorească, dată fiind tendinţa de dezvoltare continuă a localităţilor din România, începând cu anul 1990. Constatăm o creştere a numărului cererilor de autorizare a construcţiilor private cu destinaţia de locuinţe sau comercială, dar şi a numărului construcţiilor cu caracter public.

Aceste din urmă construcţii pot fi : sedii ale autorităţilor şi insti¬tuţiilor publice, drumuri, străzi, autostrăzi, căi ferate, porturi, aeroporturi, lucrări de canalizare în localităţi etc. Toate aceste lucrări de amenajare a teritoriului din intravilanul şi extravilanul localităţilor se desfăşoară după anumite reguli pe care trebuie să le respecte atât autorităţile publice, cât şi particularii.

Necesitatea abordării acestei problematici în cadrul dreptului administrativ reiese din faptul că normele legale care reglementează urbanismul şi amenaja¬rea teritoriului aparţin acestei ramuri de drept. Dovada în acest sens o constituie însuşi specificul relaţiilor sociale care intervin în cadrul acestei activităţi între administraţia publică şi particulari. Aceste raporturi sunt reglementate prin norme ale dreptului administrativ, si, în aceste relaţii sociale, particularii se află în poziţie de subordonare faţă de autorităţile administraţiei publice care le ordonează activitatea.

Cu alte cuvinte, metoda de reglementare a acestor relaţii sociale este una autoritară şi ea este specifică dreptului administrativ sau, după unii autori , drep¬tului urbanismului care este parte componentă a dreptului administrativ.

In fine, putem aprecia ca, amenajarea teritoriului şi urbanismul repre¬zintă activităţi de bază ale administraţiei publice care trebuie studiate în cadrul acestei specializări.

Altfel, există riscul ca aceste activităţi şi actele administraţiei publice adoptate sau emise pentru realizarea lor să nu fie studiate în profunzime şi însuşite de către studenţii facultăţilor de drept.

O astfel de consecinţă perni¬cioasă ar trebui evitată întrucât un absolvent al facultăţii de drept trebuie să aibă cunoştinţe complete despre normele dreptului administrativ şi despre toate seg¬mentele principale ale activităţii administraţiei publice.

Importanţa activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism rezultă din în¬săşi Legea nr. 350/2001 care prevede, în art. 7, că scopul principal al acestei ac¬tivităţi îl constituie aplicarea la nivelul întregului teritoriu al ţării a politicilor econo¬mice, sociale, ecologice şi culturale stabilite la nivel naţional şi local pentru asigu¬rarea unei dezvoltări echilibrate a diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. Aceeaşi lege prevede, în art. 10, că urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Urbanismul este o activitate care cuprinde teritoriul localităţilor spre deosebire de amenajarea teritoriului care se desfăşoară pe întreg teritoriul ţării, între aceste două activităţi existând o relaţie gen-specie, prima activitate incluzându-se în cea de-a doua. Mult timp urbanismul şi dreptul s-au dezvoltat în mod separat. Urbanismul a apărut şi s-a afirmat din şi bazându-se pe arhitectură. Dar, în mod evident, între arta urbană a marilor opere arhitectonice şi urbanismul de astăzi au avut loc multe transformări, relaţiile s-au îmbogăţit şi diversificat pe măsura unei civilizaţii care tinde să se bazeze pe supradimensionarea şi valorificarea maximă a spaţiului. Urbanismul actual are ca obiect amenajarea spaţiului, iar ca funcţie, adaptarea acestuia la exigenţele sociale pe care le exprimă oraşul, în acest punct, el se întâlneşte cu dreptul, chemat să formalizeze şi să instituţionalizeze aceste cerinţe. Dar până la acest raport direct şi complex dintre reglementarea juridică şi amenajarea spaţiului, apropierea şi intersectarea dintre urbanism şi drept au deja o istorie.

2. Apariţia şi dezvoltarea conceptului de urbanism

In sens larg (lato senso), urbanismul constituie arta de a ordona de o manieră armonioasă şi raţională viaţa unei populaţii, într-un spaţiu geografic determinat. In acest context, putem să vorbim de un urbanism clasic, care şi-a găsit expresia în şcoala funcţională a urbanismului din Milet, în Grecia antică, al cărui teoretician principal a fost Hipodam şi care se caracterizează prin planificarea oraşului în dimensiuni regulate, cu străzile formând un sistem pătrat. A existat, de asemenea, un urbanism renascentist, Renaşterea afirmând în faţa structurii medievale a oraşului o viziune unitară asupra esteticii şi spaţiului urban.

Totuşi, numai în urma marelui impact istoric al Revoluţiei industriale şi drept consecinţă a accelerării procesului de urbanizare se naşte urbanismul propriu-zis, adică o ştiinţă sau disciplină de sinteză care, integrând contribuţii din diverse domenii (arhitectură, economie, geografie, sociologie, drept, psihologie etc.), urmăreşte ordonarea optimă a spaţiului geografic disponibil, în funcţie de necesităţile localităţii şi dezvoltarea comunităţii umane .

Începând din 1930 s-a afirmat aşa-numita "inginerie organică", disciplină care a deschis noi perspective responsabilităţii publice faţă de respectul mediului şi adaptarea arhitecturii la nevoile umane. Marile construcţii de poduri nu au mai distrus perspectivele naturale, ci se integrează acestora, urmând linia naturală a munţilor, râurilor, pădurilor, aşa cum se făcuse cu autostrăzile care se vedeau în termeni de "biologia ingineriei". După cel de-al doilea război mondial s-a asistat la formarea structurii marilor oraşe şi evoluţia spre noi forme urbane (zone, regiuni, mari arii metropolitane, oraşe-satelit etc. ca rezultat al creşterii populaţiei şi progreselor tehnologice. In aceste condiţii, principalele preocupări ale urbanismului contemporan

sunt :

- proporţia între suprafaţa construită şi zonele neconstruite (indicele suprafeţei constante),

- echilibrul între construcţiile de locuit şi cele destinate comerţului şi dintre spaţiile verzi şi cele construite,

- armonizarea necesităţilor pietonului cu exigenţele circulaţiei automobilelor, de creşterea densităţii etc.

Urbanismul se confruntă din ce în ce mai mult cu probleme globale de structurare a oraşelor, cu o complexitate deosebită atunci când este vorba să se definească aria geografică de extensie a localităţilor, de remodelare ori subliniere a indispensabilului centru urban în fiecare caz, de renovare a camerelor antice, de realizare a decongestionărilor necesare îndeplinirii funcţiilor oraşelor etc.

Un exemplu concret al acestei inedite şi ample dezvoltări a urbanismului este planul de creare de noi oraşe în Marea Britanie după cel de-al doilea război mondial axat pe ideea evitării creşterii concentrărilor umane şi care s-a concretizat în ridicarea de peste 20 noi oraşe (New Towns) în care trăiesc, în fiecare, între 20.000 şi 60.000 de locuitori. Pe de altă parte, această îmbogăţire a perspectivelor urbanismului a contribuit la problematizarea funcţiei sale reale ca ştiinţă, căci posibilităţile obiective de acţiune şi creare urbanistică se lovesc de multiple obstacole structurale şi funcţionale (de pildă, structurile juridice şi proprietatea imobiliară).

Toate acestea tind să acrediteze ideea că urbanismul nu poate să fie o simplă alăturare de tehnici pentru a da soluţii parţiale problemei habitatului, ci că trebuie să se constituie într-o concepţie globală a faptului urban. Urmând îndeaproape asemenea evoluţii, urbanismul a depăşit şi el stadiul de simplă disciplină a amenajării localităţilor pentru a se extinde asupra amenajării spaţiului la nivelul oricărui teritoriu. Aşa cum afirma inspirat un autor francez (G. Bardet), urbanismul a devenit urbanism.

3. Urbanismul modern: finalităţi, metode, cadru de afirmare

Dacă, în unele epoci ale istoriei, amenajarea oraşelor a fost realizată în funcţie de imperative mai ales religioase ori politice, urbanismul contemporan se vrea, în primul rând, în serviciul locuitorilor cetăţii. Pentru "urbaniştii" moderni, oraşul nu mai este conceput ca o simplă împreunare de case şi străzi, ca un monument, ci ca un ansamblu de fiinţe umane, pornind de la nevoile acestora: de locuinţe, de a munci, circula, a-şi petrece timpul liber etc.

Pentru a contribui la bunăstarea citadinilor au trebuit astfel urmărite obiective variate. Primele sunt cele de ordin sanitar : este vorba de a oferi locuitorilor oraşelor cadre de viaţă sănătoasă şi plăcută, a le garanta sănătatea fizică şi mentală.