Adoptarea Deciziilor Publice

Teste grilă

INTRODUCERE

Una din problemele majore ale politicii contemporane este reprezentată de maniera şi metodele de luare a deciziilor, la nivel micro şi macro, de către actori naţionali, din administraţia publică centrală sau locală sau de către actori suprastatali. Cine stă în spatele procesului de luare a deciziilor? Cum se derulează mecanismul decizional în plan politic, economic sau cultural, într-un stat democratic? Dar într-un stat totalitar sau musulman? Care este rolul instituţiilor internaţionale supranaţionale în procesul de luare a deciziilor la scară globală, mondială?

Analiza modului de luare a deciziilor este focalizată pe 3 paliere: maniera de adoptare a deciziilor la nivel internaţional; modul în care se iau deciziile la nivel naţional; tehnica luării şi implementării deciziilor la nivel regional şi local. La nivel naţional, există diferenţe majore între modul de luare a deciziilor într-un stat democratic, care se bazează pe principiul suveranităţii poporului şi pe cel al separării puterilor în stat şi între statele totalitare, dictatoriale, unde puterea este concentrată în mâna unui singur om sau a unui clan şi statele musulmane, mai ales cele fundamentaliste, care nu posedă o constituţie, guvernându-se după Coran.

Cum se guvernează o societate patriarhală, structurată pe diviziuni tribale, ca în evul mediu? Care este rolul instituţiei prezidenţiale într-un stat democratic? Dar într-un stat totalitar? Care este mecanismul de luare a deciziilor la nivel local şi regional în statele democratice, în cele musulmane sau totalitare? Ce înseamnă descentralizarea administrativă sau tutela administrativă?

Sunt întrebări la care cursul încearcă să ofere un răspuns, chiar dacă nu intenţionăm o abordare exhaustivă a problemelor.

ADOPTAREA DECIZIILOR LA NIVEL INTERNAŢIONAL. SOCIETATEA NAŢIUNILOR

Secolul XX a adus schimbări profunde în modul de luare a deciziilor politice, economice şi sociale. Este epoca în care îşi fac apariţia instituţiile supranaţionale, care preiau o parte din suveranitatea statelor independente. În mileniul al treilea, nici un stat nu mai poate face ce vrea, deoarece trebuie să respecte anumite principii şi decizii luate de forurile supranaţionale.

Prima instituţie internaţională, care avea scopul de a menţine pacea şi securitatea planetei a fost Societatea Naţiunilor, cu sediul la Geneva, înfiinţată în 1919, la sfârşitul primului război mondial. Intrarea în vigoare a Pactului Societăţii Naţiunilor, la 10 ianuarie 1920 a însemnat şi începutul activităţii Ligii Naţiunilor. A avut ca membri fondatori un număr de 26 de state, dintre care 4 dominioane şi India, în calitate de ţări care au luptat împotriva Germaniei, precum şi 13 state neutre.

Liga Naţiunilor cuprindea însă preponderent state din Europa, fiind condusă de Marea Britanie şi Franţa. Nu cuprindea decât puţine state din afara bătrânului continent (Argentina, Brazilia, Etiopia, Japonia etc.) dar absenţa cea mai notabilă era cea a Statelor Unite, fapt care a prejudiciat fundamental funcţionarea Societăţii Naţiunilor. Au fost admise în Liga Naţiunilor Germania în 1925 şi URSS în 1934.

Organele principale ale Societăţii Naţiunilor erau: Adunarea, alcătuită din reprezentanţii turor statelor membre (câte 3 pentru fiecare stat), fiecare stat membru dispunând de către un vot; Consiliul, organul executiv al Ligii Naţiunilor, format din membri permanenţi, desemnaţi de Pact (principalele puteri aliate şi asociate) şi membri nepermanenţi aleşi de Adunare; Secretariatul, alcătuit din secretarul general, numit de Consiliu, cu aprobarea majorităţii membrilor Adunării şi din personalul necesar exercitării atribuţiilor acestuia. Scopul organizaţiei, definit de Pact era „dezvoltarea cooperării între naţiuni pentru garantarea păcii şi securităţii”, prin acceptarea obligaţiilor de a nu recurge la război, de a dezvolta relaţiile internaţionale pe baza principiilor justiţiei internaţionale, de a respecta scrupulos, în raporturile cu celelalte state, toate obligaţiile decurgând din tratatetele semnate. În cazul recurgerii la război, din partea unui stat membru al Societăţii Naţiunilor, contrar angajamentelor asumate, situaţia respectivă era considerată un act de agresiune îndreptat contra tuturor celorlalte state membre ale organizaţiei, care erau obligate a rupe orice relaţii comerciale sau financiare cu statul agresor.

Desfăşurând o activitate laborioasă între cele două războaie mondiale, Societatea Naţiunilor a devenit în această perioadă un centru al diplomaţiei internaţionale, aducându-şi contribuţia la căutarea unor soluţii pozitive crizelor internaţionale interbelice. Liga Naţiunilor a constituit, mail ales pentru statele mici şi mijlocii, un important for în care au putut acţiona în vederea apărării suveranităţii lor naţionale, pentru repudierea forţei şi agresiunii din viaţa internaţională, pentru respectarea tratatelor şi dreptului internaţional. Societatea Naţiunilor a fost o încercare temerară de a înlesni apropierea, cunoaşterea şi colaborarea popoarelor, de a stabili noi norme ale dreptului internaţional, de a asigura securitaea şi pacea în lume, de a scoate războiul în afara legii. Liga Naţiunilor a grupat elita politică şi intelectuală a lumii întregi: F. Nansen, Henri Bergson, celebrul fizician Albert Einstein, Marie Curie-Sklodowska, scriitorul Thomas Mann, Gilbert Murray, omul de cultură Paul Valery, Robert Cecil, J.Paul Boncour, Eduard Beneş, Maxim Litvinov, Gustav Stresemann, Aristide Briand, Louis Barthou, Austen Chamberlain, Albert Thomas, Anthony Eden etc.

România a considerat Societatea Naţiunilor, al cărei membru fondator a fost, ca unul din pilonii organizării păcii şi securităţii în perioada interbelică, împotriva acţiunilor revizioniste ale statelor agresoare. Nicolae Titulescu a fost şef al delegaţiilor României la Societatea Naţiunilor timp de aproape un deceniu şi jumătate. A urmărit, în acelaşi timp, integrarea în Liga Naţiunilor a statelor care încă nu erau membre, mai ales din America Latină. O atenţie deosebită a fost acordată de Nicolae Titulescu creării unei legaţii pe lângă Societatea Naţiunilor (1927), în semn de apreciere a rolului jucat de organizaţia mondială de la Geneva în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

Ministrul de externe al României din anii 1927-1928 şi 1932-1936, Nicolae Titulescu, a promovat cu consecvenţă ideea întăririi rolului Societăţii Naţiunilor în viaţa internaţională, a transformării acesteia într-o barieră solidă în calea politicii revizioniste, de agresiune şi dictat. De altfel, Nicoloae Titulescu a fost singura personalitate a epocii care a fosta les de două ori consecutiv (1930, 1931) ca preşedinte al Adunării Soicietăţii Naţiunilor, infirmând astfel uzanţele stabilite pentru alegerea în această funcţie de mare importanţă. Sub raport financiar, România cotizează la Liga Naţiunilor cu o contribuţie anuală care – în funcţie de numărul statelor membre, de modificările survenite în structura veniturilor şi cheltuielilor, de evoluţia valorică a monedei – reprezenta 891 000 franci aur în 1921, 654 299 în 1925 şi 423 490 după criza economică, la care se adaugă sumele anuale, variind între 5000 şi 25 000 franci aur, acordate pentru Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală, Institutul Internaţional al Cinematografului Educativ, Institutul Internaţional pentru Unificarea dreptului privat de sub egida Societăţii Naţiunilor.