Bazele științei politice

1. TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE STATULUI. STATUL DE DREPT ŞI SOCIETATEA CIVILĂ.

Statul, principala instituţie politică, de fapt un complex instituţional, caracterizat prin cel mai înalt grad de organizare politică, reprezintă autoritatea legitimă care elaborează legea şi impune respectarea ei. În structura şi funcţionalitatea statului se disting şi alte instituţii cu trăsături specifice, în legătură cu natura puterii, modalitatea constituirii ei, atribuţiile şi formele de activitate.

Noţiunea „stat”, folosită prima dată de Niccolò Machiavelli în lucrarea Principele se va generaliza treptat, începând cu secolul al XVIII-lea. Pornind de la constatarea că oamenii sunt fundamental egoişti, putând ajunge să se sfâşie între ei (homo homini lupus), filosoful englez Thomas Hobbes (Leviathan,1651) pledează pentru un stat puternic (în forma monarhiei absolute), capabil să instituie ordinea şi justiţia, să asigure salvarea poporului. Compatriotul său, John Locke (Tratat de guvernământ civil, 1690) recomanda poporului delegarea către stat a suveranităţii, sub condiţia garantării libertăţii şi a proprietăţii. Pentru Jean-Jacques Rousseau (Contractul social, 1762) soluţia a fost un „pact social”, un veritabil „contract”, permiţând degajarea unei voinţe generale preocupate numai de binele comun. Fiecare pune în comun persoana sa şi toată puterea sa, sub suprema conducere a voinţei generale, fiecare este primit „în corp”, ca parte indivizibilă a unui tot. Persoana publică astfel constituită „Republică sau corp politic" este numită de membrii săi Stat când este pasivă, Suveran când este activă, Putere, comparând-o cu cea a semenilor săi.

În concepţia marxistă statul este rodul unor raporturi de producţie, forma prin care indivizii unei clase dominante fac să predomine interesele comune (Ideologia germană). În epoca modernă, statul este forma de organizare pe care şi-o dă burghezia pentru a-şi garanta atât în interior cât şi în exterior proprietăţile şi interesele. Ca instrument al opresiunii de către burghezie, el trebuie suprimat, dar în etapa socialismului, intermediară între capitalismul liberal şi comunism, el trebuie să fie o dictatură revoluţionară a clasei muncitoare (Critica Programului de la Gotha). Forţa specială de opresiune a proletariatului de către burghezie, care este statul, trebuie înlocuită, scrie Lenin (Statul şi Revoluţia) cu o forţă specială de opresiune a burgheziei de către proletariat, care este dictatura proletariatului.

Max Weber considera că fenomenele politice sunt fapte particulare, avându-şi propria logică, determinanţii lor specifici. Pentru el, ca şi pentru Emile Durkheim, statul este rodul raţionalizării societăţilor şi are menirea de a realiza interesul general. Dezvoltarea statului este însoţită de aceea a birocraţiei, recrutată pe baza criteriilor meritocratice şi îndeplinindu-şi funcţiile datorită competenţei sale, în cadrul unei organizări raţionale a sarcinilor.

Bertrand Badie şi Pierre Birnbaum ajung la concluzia că, peste tot, trecerea la era industrială a împins societăţile să se doteze cu un centru politic, dar această centralizare este făcută diferit, în funcţie de circumstanţe şi de cultura fiecăreia. Chiar dacă statul este produsul istoriei societăţilor occidentale, se poate observa că nu întotdeauna el este indispensabil funcţionării societăţii civile, uneori capabilă de a se organiza pentru a evita puterea absolută a statului.

Naşterea statului, începând cu secolul al XVI-lea, corespunde mai întâi unei instituţionalizări a puterii politice, manifestată în două moduri: printr-o disociere între persoana fizică a guvernanţilor şi conceptul de putere publică; printr-o centralizare a coerciţiei. Statul este un rezultat al acţiunii conjugate a puterii şi colectivităţii. El este „titularul abstract şi permanent al puterii, guvernanţii nefiind decât agenţi pasageri ai exercitării ei.”

Instituţionalizarea puterii se manifestă şi printr-o generalizare a statusurilor juridice care constituie statul de drept. Statul este „la minimum” statul-jandarm care trebuie să menţină ordinea socială. Societatea civilă îi acordă prin contract monopolul violenţei în condiţiile fixate de lege: el trebuie să apere cetăţenii de o eventuală agresiune venită din exterior din partea altor state sau din interior, din partea unor membrii ai societăţii. După cum scria Marx Weber, statul este „o întreprindere politică de caracter instituţional” când conducerea sa administrativă revendică cu succes, în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legitime. Violenţa îşi păstrează caracterul legitim câtă vreme este considerată şi folosită ca mijloc ultim, excepţional de constrângere. Philippe Braud analizează statul modern ca pe o formă, între altele, a puterii politice :