Comunicare Politică

Cap. 1. Introducere şi noţiuni generale

1.1. Comunicarea

Comunicarea, în general, desemnează un tip aparte de interacţiune sau interdependenţă (Ş. Celmare, C. Sălăvăstru). Nu contează dacă părţile implicate cooperează sau se află în conflict; este important numai faptul că prin respectiva influenţare reciprocă ceea ce este propriu sau specific doar uneia dintre părţi se transformă în bun comun. Chiar etimologia acestui cuvânt ne sugerează această definiţie: communico, -are, -avi, -atum = 1. a face comun (dând), a împărţi ceva cu cineva, a împărtăşi; 2. a face comun (luând), a-şi asocia, a lua asupra sa. Totuşi, nu orice interacţiune este o formă de comunicare. Doi oameni care se ating neintenţionat în timp ce stau la o coadă sau sunt înghesuiţi într-un mijloc de transport în comun interacţionează, dar nu comunică, lipsind un element specific comunicării: semnul. Comunicarea ar fi, aşadar, o interacţiune realizată prin mijlocirea unor semne.

Au existat mai multe încercări de definire a semnului. Fără a insista acestor definiţii, precizăm doar că, în concepţia lui Charles Sanders Peirce, semnul, numit şi representamen, ar fi un obiect – perceptibil, imaginabil sau chiar inimaginabil – care “ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri”. Ferdinand de Saussure a descris două părţi necesare ale semnului: semnificantul şi semnificatul.

Categorii de semne:

1. cuvinte: legătura dintre semnificant şi semnificat este arbitrară, ea fiind rezultatul unei convenţii sociale. De exemplu, unei persoane angajate într-un proces de educaţie superioară îi spunem “student”, deşi nimic nu ne-ar fi împiedicat să-i spunem, de pildă, “trudent”.

2. indici: sunt mijloace naturale de cunoaştere, generate de anumite manifestări periferice ale unui obiect. De exemplu, un medic care constată tuse, febră şi junghi toracic la un pacient poate să tragă concluzia că acesta are pneumonie. Tot aşa, faptul că un student se agită în timpul unui examen în loc să scrie poate fi un indice al faptului că nu ştie materia (dar trebuie să fim prudenţi în interpretarea indicilor, pentru că, în exemplul dat, pot fi şi alte cauze: studentul e emotiv, are o afecţiune psihomotorie, nu are instrument de scris, nu a auzit bine subiectele etc.). Indicii joacă un rol foarte important în comunicarea nonverbală.

3. iconi: sunt semne care dobândesc capacitate referenţială sau denotativă în virtutea asemănării semnalelor corespunzătoare cu obiectele denotate. Exemplu: o imprimantă în cadrul unui program de computer ne sugerează comanda de tipărire, o ţigară tăiată ne arată că în spaţiul respectiv fumatul este interzis etc.

4. simboluri: care sugerează un obiect denotat şi poate avea chiar o anumită legătură cu acesta, dar legătura se face totuşi în mod principal prin convenţie, ca în cazul cuvintelor. Exemplu: semnele electorale ale partidelor sau crucea pentru creştinism (există şi legătura dată de faptul că în perioada de început creştinii erau pedepsiţi prin răstignire, totuşi nu putem spune că este un icon, pentru că nu numai creştinii erau pedepsiţi în epocă prin crucificare, iar simbolul creştinismului ar fi putut fi foarte bine şi o coroană de spini, un triunghi care să sugereze Sfânta Treime etc.).

Semnele sunt elemente ale unor sisteme care le asigură roluri distincte şi valoare, sisteme care se constituie în limbaje.

Elementele procesului de comunicare sunt:

1. emitentul sau locutorul: iniţiatorul comunicării, care este posesorul unor coduri (lingvistice, gestuale, olfactive, grafice etc.), are o anumită condiţie fizică, o anumită experienţă de viaţă şi este într-o anumită stare psihologică, factori ce influenţează procesul comunicaţional. Emitentul este şi cel care schiţează rolurile participanţilor la comunicare şi fixează un statut iniţial al procesului de comunicare (profesional, formal, amical etc.). Acestea se pot schimba pe parcurs.

2. receptorul sau alocutorul;

3. mesajul, care este codificat de emitent şi decodificat de receptor. Cele două coduri nu sunt niciodată identice, dar, pentru ca mesajul să fie transmis eficient, trebuie ca ele să fie măcar asemănătoare.

4. canalul de comunicare prin care mesajul ajunge de la emitent la receptor;

5. contextul sau situaţia;

6. zgomotele sau obstacolele în calea comunicării; de aceea este foarte important să fie urmărit feed-back-ul (reacţia receptorului la mesajul emitentului, cum ar fi râsul la o glumă).

Tipuri de comunicare:

1. verbală: orală sau scrisă;

2. nonverbală: după Albert Mehrabian, din totalul mesajelor comunicate între oameni, doar 7% sunt verbale, restul de 93% fiind nonverbale. Actele de comunicare nonverbală sunt ambigue şi trebuie judecate numai în raport cu respectiva comunitate culturală şi contextul comunicării.

Funcţiile limbajului nonverbal:

a) repetarea

b) substituirea

c) completarea

d) ascunderea, disimularea, inducerea în eroare, respectiv dezvăluirea

e) reglarea

f) sublinierea.

Elemente de limbaj nonverbal:

- paralimbajul: felul în care sunt rostite sau scrise cuvintele (în cazul comunicării orale: ritmul, intensitatea, volumul, calitatea, sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire);

- mişcările şi posturile corpului, cum ar fi:

o emblemele (exemplu: semnul pentru O.K.)

o gesturile de ilustrare

o gesturile de reglaj (exemplu: dresul vocii înainte de a începe, strânsul foilor la sfârşitul unei comunicări etc.)

o manifestările simţămintelor (există şase emoţii de bază care pot fi asociate în orice comunitate culturală cu expresii faciale distincte: surpriza, teama, furia, dezgustul, bucuria şi supărarea)

o postura (de exemplu: aplecat înspre interlocutor, lăsat pe spate în scaun etc.)

o mişcările de adaptare (de exemplu: mama care rearanjează lucrurile din casa fiului căsătorit ca gest reflex, prin care îşi reafirmă „posesiunea” asupra fiului).

- tipul corporal (slabi, atletici, graşi): există unele stereotipuri sociale, dar tipul corporal trebuie interpretat cu prudenţă;