Extras din curs

I. Cultura recunoşterii şi politicul comprehensiv în căutarea identităţii

O cultură a recunoaşterii este imposibilă în absenţa unei "politici a recunoaşterii". Întrebuinţat în contexte ştiinţifice variate - empirice şi normative, diacronice şi sincronice, structuralist-funcţionaliste şi sistemice etc. -, conceptul de cultură induce sensuri diferite. Se vorbeşte, astfel, despre "cultura înaltă" şi "cultura de masă", "cultură rafinată" şi "cultură medie", "cultură de televizor" sau, mai recent, "cultură de internet"; "cultura urbană" şi "subcultura de cartier", "cultura populară", "cultura ţărănească", cultura politică, economică, teologică, clasică, modernă etc. Parţială şi deconcertantă la prima vedere, această enumerare ridică o serie de întrebări. Desigur, încercările de definire, în timp, ale termenului de "cultură" nu au lipsit. Secolul al XVIII-lea a accentuat sensul iluminist, prin cultură înţelegându-se "educarea spiritului" prin şcolarizarea copiilor. Ulterior, secolul pozitivismului a definit cultura ca fapt social, deschizând calea cercetărilor etnologice despre cultură ca, "mod de viaţă al unui popor" transmis intergeneraţional prin învăţare. Din păcate, derapajele etniciste, naţionaliste, rasiste nu au întârziat, inspirând în secolul al XX-lea - al celor două războaie mondiale şi al aventurilor totalitare -, politicile fundamentaliste şi segregaţioniste. Dar cultura secolului al XXI-lea? Cum ar putea deveni aceasta una a recunoaşterii identităţii şi dreptului la diferenţă în contextul globalizării şi al interferenţei modelelor culturale?

Un prim răspuns la această întrebare ar fi acela că, o cultură a recunoaşterii ar fi imposibilă în absenţa a ceea ce Charles Taylor denumea "politica recunoaşterii" [i]. Întrebările ce se ridică, în continuare, vizează descifrarea conţinutului şi operaţionalizarea acestui concept. Cum putem concepe şi aplica politica recunoaşterii? Pe baza cărui model analitic am putea proiecta o politică şi, respectiv, o cultură a recunoaşterii? Spre o cultură a recunoaşterii prin politicul comprehensiv, este răspunsul pe care îl propunem în acest eseu. Rămân de definit, însă, cultura recunoaşterii, politicul comprehensiv, precum şi relaţiile dintre acestea în orizontul modernităţii târzii.

Ipostaze ale umanului, moduri de a fi ale politicului. Trebuie spus de la început că, prin sintagma politicul comprehensiv înţelegem un model analitic de factură comprehensivă asupra politicului, un model teoretico-aplicativ de explicare şi înţelegere sistemic-antropologică a existenţei şi devenirii universului politic. Vom construi modelul politicului comprehensiv plecând de la identificarea anumitor ipostaze ale umanului şi deducerea din acestea a unor moduri de a fi ale politicului. Omul, societatea şi politica au apărut şi evoluat concomitent, arăta Julien Freund. "Nu a existat mai întâi omul, apoi societatea, apoi politica, ci toate erau date în acelaşi timp şi de la origini, aşa încât a căuta să urci dincolo de politic sau dincolo de societate ar însemna să vrei să urci dincolo de om" [ii]. Nu putem trece dincolo de om şi de faptele sale politice în societate, iar modelul politicului comprehensiv se bazează pe acest postulat. În opinia noastră [iii], natura, condiţia, esenţa sunt ipostaze [iv] ale umanului, stări fundamentale, referenţiale, în existenţa şi devenirea fiinţelor omeneşti. Este vorba despre anumite registre de fiinţare ale umanului: plasticitatea şi potenţialitatea naturii umane, ca datum; transfigurarea spirituală prin conştiinţa normativă şi atingerea, astfel, a exigenţelor condiţiei umane; finalizarea potenţialităţilor naturii umane şi a valenţelor condiţiei umane prin esenţa umană angajată în acţiune.

Plecând de la aceste coordonate, ipotezele studiului nostru sunt următoarele: 1) dinamica ipostazelor umanului - natura, condiţia, esenţa - configurează profilul fiecărei personalităţi umane. Fiecare fiinţă umană este, concomitent şi în proporţii variate, natură, condiţie, esenţă. Natură, ca rezultat al unui proces de hominizare; condiţie, ca referenţial sub semnul unor aspiraţii spiritual-normative umaniste; esenţă, prin finalizarea resurselor naturale şi a exigenţelor spirituale în acţiune. Produs şi parte a naturii, omul aspiră la împlinirea morală a condiţiei sale umane şi-şi dezvăluie esenţa în praxis. 2) Fiecare dintre ipostazele umanului generează un anumit mod de a fi al politicului. Patrimoniu al informaţiilor genetice şi al potenţialităţilor bio-psiho-sociale, natura umană este baza naturală a fiinţelor omeneşti şi, totodată, matrice a ceea ce vom denumi, proto-politicul. Perceput ca politic, mai mult sau mai puţin latent şi difuz, proto-politicul este resimţit în interiorul fiinţelor umane şi al grupurilor prin presiunea trebuinţelor, ciocnirea intereselor, acumularea tensiunilor, gestionarea potenţialităţilor. Proiecţie spiritual-normativă, condiţia umană este referenţialul axiologic în jurul căruia se desfăşoară reconstrucţia ştiinţifică, filosofică, teologică a ceea ce denumim meta-politicul. Formă de cunoaştere şi înţelegere a universului politic, meta-politicul este un discurs explicativ, interpretativ, orientativ, prospectiv asupra omului şi politicului. Rezultantă a permanentei tensiuni dintre natura şi condiţia umană, esenţa umană transpare în practica politică prin concurenţa poziţiilor şi intereselor grupale în vederea cuceririi puterii şi administrării binelui public. 3) Construit prin corelarea ipostazelor umanului şi a modurilor de a fi ale politicului, politicul comprehensiv centrat pe dinamica intercondiţionărilor proto-politicului, meta-politicului şi a praxis-ului politic se constituie ca un model explicativ-interpretativ şi, pe această bază, ca posibilă strategie pentru construirea unei culturi a recunoaşterii. Aceasta deoarece cultura recunoaşterii presupune recunoaşterea politică imposibilă, de altfel, în absenţa unei politici a recunoaşterii şi, implicit, a modelului politicului comprehensiv şi, aceasta cu atât mai mult în lumea globalizării şi multiculturalismului contemporan.