Diplomație

DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Adresându se în primul rând studenţilor, demersul nostru are un caracter didactic.

De aceea, prima problemă la care încercăm să răspundem este cea privind definiţia diplomaţiei.

Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea ce înseamnă un „diplomat” am ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii secolului al XVI lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi Pământ”1.

Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie2.

În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele foiţe de metal, erau împăturite şi cusute apoi într un mod particular. Acestea erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale3.

Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor interna¬ţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex juris gentium diplomaticus şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte culegerea de tratate intitulate Corps universel diplomatique du droit des gens4. În ambele cazuri, terme¬nul se referă la colecţii de documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la persoanele care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.

Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.

Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 16045: „Un ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă şi publică, aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca o răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a răspuns scurt: „Spune i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.

La începutul secolului al XIX lea, De Flassan scria6:

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un număr de ani încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani. Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”7. Totodată, continuă autorul, „Diplomaţia, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”8.

Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele vecine”9.

H. Nicolson dă următoarea definiţie10:

„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”.

Diplomatul francez Jean Serres, care s a preocupat şi de realizarea unor lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul, consideră că11:

„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într o nouă lucrare, relativ recentă12, găsim o prezentare ceva mai detaliată13:

„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta este arta de a atrage simpatiile pentru ţara sa şi de a o înconjura de prieteni, care să i protejeze independenţa şi, de asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele internaţionale”. Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele ostile”.

Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine; diplomaţia este procesul prin care politica este împlinită”14.

Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii15:

diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale; comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat (subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe lânga guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie; diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză diplomatică, corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei16:

Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe politice. În cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică corpul instituţional al organelor specializate, guvernate de reguli specifice şi al activităţilor încredinţate acestora în scopul stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional. Termenul poate semnifica, de asemenea, interacţiunea pe scena internaţională a «diplomaţiilor» naţionale”.