Discursul Politic

Discusul electoral constituie principala modalitate prin care actorul politic poate genera evenimente intr-o campanie electorala. O data lansat in spatiul concurential al campaniei, discursul electoral parcurge o continua miscare de reorganizare si negociere conform unei “gramatici” conventionale care include “capitole” allocate participantilor protagonisti: candidatii, mass-media, “clasa mediatica” (personalitatile publice care comenteaza evenimentul), electoratul si diferitele reprezentari ale acestuia. Cu alte cuvinte, inainte chiar de a deveni “discurs”, exista deja institutia si practica discursului electoral.

“Discursul” este un mod de utilizare a limbii si a limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza caruia un actor social prezinta interlocutorilor sai o interpretare a unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite limbaje, producem efecte asupra unor fapte. In masura in care, utilizand o limba si anumite limbaje, producem efecte asupra interlocutorilor nostri directi si indirecti, putem spune ca orice act de comunicare are o dimensiune discursive.

Elaborand un “discurs”, punem in circulatie anumite fapte si, in acelasi timp, caracterizam faptele respective; ne atribuim noua si interlocutorilor nostril o pozitie in functie de situatia in care ne aflam; indicam cat de mult ne implicam in actul de comunicare si cat de importanta este pentru noi situatia in care comunicam. Prin discurs, redefinim situatia in care evoluam.

Un discurs este politic atunci can evalueaza situatii de interes public. Ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este in primul rand conventionalitatea sa: oricat de “originala” ar fi conjuctura care declanseaza acest discurs, ea este imediat normalizata printr-un comentariu corespunzator cu rangul institutiei si a celui care reprezinta institutia. Orice discurs politic functioneaza pe baza unei argumentatii conventionale care justifica, pe de o parte, rolul institutiei si, pe de alta parte, imaginea publica a celui care reprezinta institutia.

In al doilea rand, un discurs este politic atunci cand se autoevalueaza ca fiind “adevarat” sau correct. Mai mult decat orice alt tip de discurs, cel politic comunica “versiunea corecta” a unor fapte, precum si implicarea maxima a autorului in ceea ce priveste veridicitatea continutului. Discursul politic comunica adevarul, “ianaintea” chiar a continutului propriu-zis.

Material discursului politic provine din faptul ca actorul politic activeaza, in functie de situatia de comunicare, anumite strategii de credibilitate menite a comunica “adevarul”. De ce opinia publica ridiculizeaza sau condamna “minciuna politica”, iar actorii politici continua promisiunile adesea fara acoperire? Probabil pentru ca politicianul are nevoie nu doar sa afirme adevaruri, ci sis a fie perceput de catre electorat ca fiind persoana care spune adevarul atat in situatia data, cat si adevarul “in general, indifferent de situatie”.

Prea preocupati sa-si construiasca credibilitatea, actorii politici promit prea mult sau spun cu prea mare usurinta ceea ce vor oamenii sa auda. Pe de alta parte, regimul mediatic in care actioneaza actorii politici, contribuie la dezvoltarea unor tehnici de credibilitate din ce in ce mai sophisticate. Astfel, daca intr-o prima etapa discursul politic se intemeia pe “adevar” pe baza de criterii ideologice, in epoca mediatizarii, politicienii beneficiaza de un intreg dispozitiv tehnologic si scenic care produce “imagini adevarate”.

Discursul politic este si electoral atunci cand este generat de un eveniment conventional (campania electorala) si este construit pe baza unor conventii de interactiune si comunicare specifice.

Campanile electorale confera actorilor politici roluri discursive multiple inainte chiar ca acestia sa se lanseze in competitie. Astfel, fiecare actor politic actioneaza simultan in calitate de:

- “candidat” care detine puterea politica in timpul campaniei versus “candidat” situate in opozitie

- “contracandidat”

- “politician” care dispune deja de o imagine publica alimentata de un trecut politic si de o memorie colectiva

Participand la aceasta interactiune relativ pre-stabilita, la un spatiu de comunicare conventional si, ca atareaparent “inchis “, candidatul isi poate construe in mod legitim o identitate in conditii de publicitate.

Evenimentul conventional care este o campanie electorala distribuie nu numai rolurile, ci si tipurile de resurse electorale de care pot benefiacia actorii politici. Potentialul acestor resurse variaza in functie de caracteristicile sistemului politic, electoral si mediatic din fiecare tara. Depinde de actorii politici cum vor utilize la nivelul discursului electoral:

- resursele electorale formale provenond din organizarea constitutionala si procedurala a campaniei (avem in vedere o serie de prevederi constitutionale si legislative care vizeaza eligibilitatea candidatilor, accesul la mass-media durata campaniei, finantarea, rolul unor organizatii nonguvernamentale etc.);

- resursele electorale cumulate – imaginea publica a candidatului bazat pe trecut si familie politica, intreaga istorie discursive a candidatului;

- resursele electorale create pe baza actiunii in campania electorala a candidatului (aceste resurse fie sunt depistate de catre candidat in conjuncture electorala, fie constituie resurse “date” pe care respectivul le creeaza in favoarea sa).