Drepturile omului și strategii

Aspecte ale evoluţiei istorice a drepturilor omului

1.1 Aspecte privind evoluţia drepturilor fundamentale;

1.2 Noţiunea de drepturi fundamentale.

1.1. Aspecte privind evoluţia drepturilor fundamentale. Apariţia şi evoluţia drepturilor omului nu pot fi abordate istoric şi axiologic dacă nu le analizăm în conexiune cu cerinţele fiinţei umane, ale omului în general, de a-şi explica şi înţelege în mod raţional realităţile, fenomenele şi schimbările din mediul existenţial.

Dorinţa de libertate umană, una din cerinţele şi drepturile inerente fiinţei umane, manifestată în cadrul societăţii organizate în forme prestatale şi ulterior statale, prin încadrarea comportamentului uman în reguli şi norme acceptate, a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric de definire a poziţiei omului în societate.

Încă din Grecia antică, Platon, Protagoras, Gaius ş.a. filosofi şi jurişti au formulat principii morale, filosofice şi juridice, care au constituit fundamente ale evoluţiei instituţiei drepturilor omului.

Platon, în cunoscutul dialog “Criton“ susţinea că nu trebuie “să se răspundă cu injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om, indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut” , subliniind asfel ideeea de justiţie a cărei promovare revine atât oamenilor cât şi statelor.

Aristotel, celebrul discipol al lui Platon, a promovat reguli şi principii democratice evidenţiind în “Politica” faptul că o mulţime, o majoritate, un popor, ai căror membri apreciaţi individual nu sunt remarcabili, totuşi aceştia în formele de asociere se situează deasupra oamenilor consideraţi superiori lor, dacă nu individual atunci în masă, deoarece: “În această mulţime, fiecare individ are partea sa de înţelepciune; şi toţi adunându-se formează, se poate spune un singur om”.

Şi conceptul de “homo politicus” al lui Aristotel se referă la faptul că oamenii au vocaţie nelimitată şi trebuie să participe în condiţii de egalitate la conducerea societăţii, pe diferitele ei trepte de ierarhizare.

Consacrând importanţa omului în societate, filosoful Protagoras din Abdera a rezumat în cunoscutul adagiu că “omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar jurisconsultul roman Ulpian a sintetizat într-o celebră maximă că principiile dreptului sunt: să duci o viaţă onestă, să nu vatămi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ceea ce este al său.

În formarea şi dezvoltarea concepţiilor umaniste un rol important l-au avut şi concepţiile religioase, prin promovarea toleranţei şi a fraternităţii umane, a iubirii, respectului şi iertării aproapelui, excluzând desigur faptele reprobabile comise de Inchiziţe în Evul Mediu şi de intoleranţa promovată în prezent de fundamentaliştii islamici.

Teologul francez Henry Bois a sintetizat importanţa principiilor creştine în formarea concepţiilor umaniste care promovează democraţia şi libertatea, subliniind că “în aceeaşi manieră în care au triumfat asupra sclavajului, …principiile creştine nu sunt ele destinate să învingă toate sclavajele politice şi să stabilească pe ruinele tuturor servituţilor domeniul universal şi incontestat al libertăţii sufletelor adevăratelor democraţii? Dacă Iisus nu a formulat explicit programul democraţiei, pentru că misiunea sa era de ordin spiritual… şi pentru că lumea actuală cu organizarea sa politică era, în acelaşi timp efemeră şi secundară – din moment ce lumea durează - nu devine indispensabil de a face să pătrundă spiritul lui Cristos în ordinea secundară a realităţilor terestre ?”

Perioada Renaşterii (sec. XV-XVI) a reaşezat fiinţa umană în plan existenţial, omul fiind considerat ca făuritor nemijlocit al întregii vieţi spirituale şi materiale. Immanuel Kant în “Bazele metafizicii moravurilor” din anul 1785 susţinea că omul trebuie privit ca un scop, o finalitate a activităţilor sale socio-economice şi niciodată numai ca un mijloc de realizare a acestora.

Jean Jacques Rousseau (1712-1778) aprecia în “Contractul Social” că “omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”, evidenţiind astfel necesitatea înlăturării inegalităţilor şi a dictaturilor, deoarece aduc atingere demnităţii umane, prin încălcarea principiilor şi libertăţilor democratice.

Urmare a ideilor şi principiilor progresiste formulate anterior, Revoluţia franceză din 1789 a avut un rol important în afirmarea concepţiilor umaniste, evidenţiind conexiunea dintre edificarea unei societăţi axată pe funcţionarea ordinei de drept, a normelor juridice şi garantarea drepturilor omului.

Iată de ce Montesquieu (Charles Louis de Secondat, 1689-1755), arăta că libertatea este “dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile; şi dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate pentru că şi ceilalaţi ar putea face la fel”.

Fondatorul dreptului internaţional, Hugo Grotius (1583-1645) a evidenţiat esenţa dreptului natural în lucrarea sa “De jure belli ac pacis”, arătând că acest drept derivă din instinctul omului de a trăi în comunităţi sociale împreună cu semenii săi, fundamentate pe egalitate şi echilibru social.

Dreptul natural reprezintă „totalitatea drepturilor înnăscute, inerente naturii umane”. Toţi oamenii fiind egali de la natură, dispun în egală măsură de drepturi naturale cum sunt: dreptul la viaţă, la integritate corporală, la libertate personală, fără a fi discriminaţi pe criterii de sex, rasă, naţionalitate, etnie, vârstă, poziţie socială, de forma de organizare statală, etc.

Drepturile naturale sunt considerate ca fiind, în esenţa lor, drepturi suprastatale şi de aceea sunt inexorabile, "eterne", deosebindu-se de normele juridice cuprinse în legi care fac parte din dreptul pozitiv, având un caracter limitat şi temporar.