Extras din curs

Actiuni diplomatice în vederea obtinerii si recunoasterii Independentei României (1877 – 1879)

Anii ‚70 ai secolului al XIX-lea au dus la amplificarea si grabirea declinului Imperiului Otoman, „chestiunea orientala” devenind, în fapt, dupa anul 1853, o importanta problema europeana, cu atât mai mult cu cât interesul deosebit manifestat de Rusia pentru Sud – Estul Europei s-a accentuat în directia strâmtorilor Marii Negre. Rascoala, cu un pronuntat caracter national-religios din Bosnia si Hertegovina izbucnita în vara anului 1875, Memorandumul de la Berlin din mai 1876 sau Conventia de la Reichstadt din anul 1876 au marcat, în fond, noi episoade în cronicizata „criza orientala”.

Pe acest fundal al complicarii tot mai accentuate a situatiei din Balcani, obtinerea independentei României, devenea din ce în ce mai stringenta, îndeosebi dupa venirea lui Mihai Kogalniceanu ca ministru de Externe al României, în vara anului 1876. Se impunea astfel, o adaptare a politicii externe a României în acord cu aceea a Austro – Ungariei si Rusiei, asa cum a aratat si vizitele diplomatilor români la Sibiu si la Livadia din 1876.

Dupa promulgarea Constitutiei liberale de catre Midhad Pasa din 23 decembrie 1876, la 27 decembrie, reprezentantii României au înaintat Portii o nota prin care au cerut garantarea individuala a neutralitatii României, retrocedarea Deltei Dunarii precum si recunoasterea dreptului de a încheia conventii comerciale. Solicitarile nu au avut însa, nici un efect.

Dupa încheierea Conventiei româno – rusa privind trecerea armatelor rusesti pe teritoriul României din 16 aprilie 1877, Mihail Kogalniceanu, într-o convorbire avuta în luna mai a anului 1877 cu Mansfield, consulul britanic de la Bucuresti, a subliniat ca aceasta (conventia-n.a.), în conditiile în care armata rusa era strânsa pe Prut, a devenit o necesitate „pentru a pastra individualitatea actiunii române. Daca nu s-ar fi facut acest aranjament, ar fi riscat sa-i vada pe guvernatorii rusi instalati la Iasi si Bucuresti”.

La 10 iunie 1877, corpul al XIV-lea al armatei ruse comandat de A.E. Zimmerman a trecut în Dobrogea, fortându-se la 15 iunie linia Dunarii pe la Zimnicea. Desi a fost refuzata participarea armatei române la razboi, dupa scrisoarea Marelui Duce Nicolae adresata lui Carol, la 31 iulie 1877, armata româna a trecut Dunarea participând activ si obtinând victorii deosebit de importante la sud de Dunare.

La 22 iunie 1877, de data aceasta, în raportul consulului francez, Fred Debains, a fost subliniat faptul ca în urma cu un an, în 1876, Mihail Kogalniceanu a revendicat o parte a litoralului, de la Marea Neagra la gurile Dunarii. „În vederea viitoarei paci el (Kogalniceanu-n.a.) a pus net problema acestui teritoriu pe care-l cere în întregime, adaugând si o parte a Dobrogei. El pretinde ca Rusia, Germania si Austria s-au ocupat de cererea sa. Prima putere, Rusia, ar fi preferat ca el sa fie al unei Bulgarii autonome, dar a trebuit sa cedeze în fata ideii foarte hotarâte a Germaniei si Austriei de a face din tânarul stat român paznicul gurilor Dunarii.

Colegii mei din Austria si Germania nu stiu nimic despre aceste pretinse tratative între Cabinete.

În mod sigur, concluziona Debains, imaginatia d-lui Kogalniceanu le-a amplificat foarte mult”. Totusi, I. Balaceanu, agentul diplomatic al României la Viena, transmitea ministrului de Externe la 3 iulie 1877 ca „împaratul si contele Andrassy sunt foarte dispusi sa faca a ni se da la pacea apropiata, o parte din Dobrogea”. Acelasi Debains, doua luni mai târziu considera ca ministrul de Externe român era resemnat cu pierderea sudului basarabean, însa Kogalniceanu l-a asigurat ca primea „în schimb o parte a Bulgariei de la Mangalia pe litoralul Marii Negre pâna putin deasupra Silistrei. El a trimis un agent pentru a studia bogatiile acestor locuri si a primit un raport foarte avantajos”.

La finalul anului 1877, principele Carol I a solicitat marelui duce Nicolae participarea reprezentantilor României la negocierile de armistitiu, pentru ca la 14 ianuarie 1878, Consiliul de Ministri sa hotarasca trimiterea unui delegat oficial al României la tratative. În acest sens, a fost desemnat colonelul Eraclie Arion care a primit la aceeasi data si instructiunile guvernului român pentru a negocia cu delegatii Portii conditiile armistitiului si preliminariile pacii între România si Imperiul Otoman. A fost vizata recunoasterea independentei României care sa asigure tarii noastre atât în fata Portii cât si în fata celorlalte puteri, „pozitiunea unui stat suveran”, pâna la încheierea tratatelor speciale, supusii români bucurându-se în Imperiu de toate drepturile garantate supusilor celorlalte state europene; radierea tuturor cetatilor situate pe tarmul turcesc al Dunarii, începând cu cetatea Ada Kale, retrocedarea gurilor Dunarii pâna la bratul Sf. Gheorghe inclusiv, „conform drepturilor noastre vechi de posesiune”, „o îndemnitate de resbel de una suta milioane”, ocuparea de catre armata româna, pâna la definitiva încheiere a pacii a cetatilor Nicopole, Rahova, Lom Palanka si Vidin, precum si tot litoralul Dunarii cuprins între aceste cetati. „În caz de a nu se admite participarea României la negocierile armistitiului si la acele ale pacii, delegatul român va declara ca se va considera ca nul si neavenit orice act care ne-ar privi si la care nu am participat”. Colonelul Arion, însa, nu a participat la discutii.