Filosofie politică

Filosofie politică

Curs I: Introducere în filosofia politică

În mod evident, în acest prim curs ne vom ocupa de delimitarea orizontului problematic al domeniului, respectiv de determinarea principalelor concepte, probleme şi răspunsuri care au survenit în această tradiție de gândire. Sub aspect metodologic am optat pentru analiza reductivă, mai exact pentru o definiție a filosofiei politice care survine la intersecția dintre cele două domenii care intră şi în componența numelui, i.e. filosofia pe de o parte, politicul pe de alta. În acord cu înțelegerea aristotelică a definiției, filosofia ar corespunde genului proxim, iar politicul diferenței specifice. În consecință, am operaționalizat problema definirii filosofiei politice în forma următoarelor trei întrebări:

I. Ce este filosofia?

II. Ce este politicul?

III. Care este natura relației dintre ele-

I. Ce este filosofia?

În ciuda amplitudinii problemei am să caut să ofer un răspuns care să fie suficient de analitic şi, în acelaşi timp, sintetic ca să poată fi, pe de o parte, funcțional din punct de vedere conceptual şi pe de altă parte să țină cont de majoritatea semnificativă a perspectivelor care au avut ceva de spus în această privință.

Pentru început s-ar putea spune că filosofia este mai degrabă un cum decât un ce. Cu alte cuvinte, ea are o manieră cu totul aparte de a se distinge de celelalte domenii ale cunoaşterii în sensul în care dacă acestea îşi regăsesc specificul în mod tematic, filosofia o face în mod metodologic. Mai simplu spus, în timp ce ştiințe standard ca fizica, chimia, biologia, psihologia, sociologia, teologia îşi găsesc identitatea specifică prin problemele la care caută să răspundă, filosofia şi-o regăseşte prin modul în care caută să răspundă la aceste probleme pe care, tematic, le împărtăşeşte cu toate aceste ştiințe. Deci, ca primă idee esențială, filosofia se distinge nu atât prin teme, cât prin prin metoda de (i) formulare a problemelor şi (ii) căutare a răspunsurilor. În acest sens Lucian Blaga ne spunea în Trilogia cunoaşterii că „ ( ) aria unei probleme filosofice o constituie sau totul existenței, vizat ca atare în termeni precişi (sau prin unul dintre aspectele sale generale şi de ansamblu), sau o parte a existenței, în sens de fragment tăiat din corpul universal. Când se abordează numai o parte a existenței, cum ar fi cunoaşterea, morala, viața, etc., gândirea filosofică deschide problema într-un fel ca această parte să implice totul sau să atragă după sine anume raportări la tot. De aceea, remarcăm că o problemă filosofică se referă dacă nu totdeauna explicit, atunci cel puțin implicit la totul existenței. Spre deosebire de acest mod, gândirea ştiințifică, punând o problemă, îşi îngrădeşte aria la anumite fenomene, făcând abstracție de tot ceea ce depăşeşte această arie.” Cu alte cuvinte, sub aspect metodologic, filosofia reprezintă un mod de gândire prin excelență sistemic.

Totodată, în privința genealogiei, s-ar putea afirma că cele două surse generice ale demersului filosofic le constituie (a) structura teoretică şi (b) experiența trăită. Ca structură teoretică, respectiv ca mod de cunoaştere, filosofia vizează construirea unei imagini globale, a unei reprezentări a lumii în perspectiva totalității ei (fiind în acest sens parțial mediată de generalizările ştiințelor). Totodată însă, ca mod de viață, filosofia este adânc ancorată în acțiunea şi experiența trăită având ca sarcină, sub acest ultim aspect, clarificarea ordinii axiologico-semantice (i.e. de valori şi sensuri) specifice existenței umane.

Din interacțiunea acestor două domenii originare, trecută totodată prin filtrul anterior menționatei metodologii sistemice, pot fi deduse şase dimensiuni fundamentale ale demersului filosofic:

(1) dimensiunea general-abstractă;

(2) dimensiunea holist-deductivistă;

(3) dimensiunea auto-reflexivă;

(4) dimensiunea general-umană;