Gândirea Politică Medievală

Evul Mediu timpuriu (500 – 1000):

Istoricii gândirii politice pastreaza adeseori vocabularul latin al scriitorilor crestini, tinând astfel sa sublinieze ca traducerea ar putea duce la o întelegere gresita. Cuvântul sacerdotium înseamna deopotriva institutia bisericii si responsabilitatea ei morala superioara sau pe termen lung, imperium sau regnum (dupa cum este vizat un imperiu sau un regat) înseamna atât institutia autoritatii civile, cât si functiile ei particulare, de mentinere a ordinii si de protejare a societatii în general fata de fortele din afara, ce ar urmari, eventual, sa o distruga.

În centrul gândirii politice a Evului Mediu timpuri stau trei factori modelatori ai societatii si ai idealurilor ei: biserica institutionala, organizata ierarhic, si seful ei, episcopul Romei, papa; influenta în declin a Romei imperiale cu dreptul si institutiile ei; barbarii germanici care creasera separat o divinitate regala si care aveau o conceptie proprie despre conducerea militara si personala, loialitatea fiind atasata acestei persoane, nu functiei detinute de ea.

Roma reprezenta loialitatea si obligatia fata de o idee; Europa barbara reprezenta loialitatea si obligatia fata de neam si fata de regalitatea personala; papalitatea, sustinuta de argumentele unor teologi ca Augustin, reprezenta loialitatea si obligatia ultima fata de Dumnezeu, nu fata de oameni sau de institutii pamântesti. Augustin a pledat pentru ideea ca o comunitate adevarata si dreapta era cea care venera si adora dupa cuviinta pe Dumnezeu. Curând, aceasta teza va fi golita de sensul ei spiritual si rastalmacita în sensul unei scheme de împartire a jurisdictiilor si dominium-ului (stapânirii) între doua institutii: biserica si statul, care realizau unitatea crestinatatii potrivit sferelor de influenta, considerate a fi în armonie asupra aspectelor spirituale si respectiv temporale ale vietii crestine.

În anul 494 papa Gelasius I i-a scris împaratului bizantin ca existau doua puteri prin care era cârmuita lumea – autoritatea sacra a clerului si puterea regala. Responsabilitatea preotilor era mai importanta, pentru ca la Judecata de Apoi ei aveau sa dea socoteala pentru cârmuitorii de oameni. Gelasius sustinea ca însasi demnitatea imperiala era acordata prin mila Domnului si ca preotii asculta de legile împaratesti privitoare la ordinea publica, dar împaratul se supune clericilor investiti cu administrarea Sfintelor Taine. Aceasta teorie a lui Gelasius, care în esenta preconiza conducerea lumii de catre doua spade, cea spirituala având o autoritate fundamental superioara celei temporale, va marca începutul unei îndelungate traditii de conflict între biserica si stat, între sacerdotium si regnum, adica între sfere de autoritate din cadrul aceleiasi societati.

În opozitie cu aceasta conceptie, statea ideea germanica a regalitatii divine. Erau trei teze esentiale: 1) autoritatea monarhilor a fost rânduita de Dumnezeu spre binele omenirii; 2) suveranitatea lor este nelimitata si invizibila (desi moralmente ei sunt datori sa se conformeze legii divine); 3) orice împotrivire fata de poruncile lor este nelegitima.

În secolele VII – VIII-lea regalitatea era controlata de biserica prin ceremoniile de încoronare oficiate de cler. Autoritatea regala a fost crestinizata, iar regii germanici erau priviti în termenii Vechiului Testament. Biserica a devenit principalul depozitar al gândirii si opiniei culte, la toate nivelurile societatii. În mod inevitabil, oamenii bisericii au patruns în administratia regatelor si a altor formatiuni feudale. De multe ori, ei au fost singurii administratori competenti, disponibili pentru îndeplinirea dregatoriilor seculare. În consecinta, intrarea în biserica era o cale importanta de promovare sociala. Folosirea limbii latine ca lingua franca a lumii crestine si pozitia-cheie detinuta de biserica în selectia celor ce puteau dobândi competenta în folosirea ei constituie un indiciu si totodata o explicatie a puterii pe care o va dobândi biserica.

În anul 800, Carol cel Mare, cel mai puternic rege occidental al francilor, a fost încoronat de papa la Roma. Acest gest a resuscitat ideea occidentala a Imperiului Roman, Carol fiind deopotriva împarat al Occidentului si rege franc. Biserica sustinea ca investirea împaratului era prerogativa ei divina.

Curtea lui Carol cel Mare de la Aachen, centru al administratiei si al vietii intelectuale europene (în mare parte irlandeza si engleza) a contribuit la crearea unui imperiu crestin, caracterizat printr-un sistem juridic si educational unic si prin unitate liturgica. Acest imperiu a durat însa foarte putin. Odata cu moartea Carol cel Mare, în 814, marele „Sfânt Imperiu Roman” a fost împartit în trei regate guvernate de fii sai.

Sfârsitul secolului al IX-lea si secolul al X-lea au devenit cu adevarat „epoca de întuneric”, în urma invaziei popoarelor fino-ugrice si a vikingilor, care au nimicit complet bruma de structura civilizata a societatii create de biserica si de regalitatea germanica. În aceasta perioada de destramare si dupa ce a fost reînviata traditia suprematiei imperiale asupra aspectelor clericale si laice ale societatii (sub Otto al III-lea, la sfârsitul secolului al X-lea), contraatacul bisericii a îmbracat forma contrafacerii unor documente, printre care faimoasa Donatio Constantini („Donatia lui Constantin”). Aceasta era menita sa faca de necontestat legalitatea pretentiilor papei asupra Italiei Centrale si a provinciilor romane occidentale. În document de spune ca împaratul Constantin cel Mare, dupa convertirea sa la crestinism în 313, a acordat papei Imperiul spre guvernare, recunoscând suprematia spirituala a bisericii, deja implicata în actul convertirii sale. Constantin s-ar fi retras dupa aceea la Bizant (Constantinopol). Povestea se bazeaza pe o mai veche legenda, potrivit careia papa Silvestru I nu doar l-a botezat pe Constantin, ci l-a si vindecat în chip miraculos de lepra, iar împaratul, drept multumire i-a cedat cârmuirea Romei. Si cum cetatea papala era capitala vechiului Imperiu Roman, oricine urma la conducerea ei putea revendica autoritatea temporala universala a cezarilor. Prin secolul al XIV-lea s-ar fi recunoscut ca documentul este o contrafacere.